Evanghelia zilei: 16. 02 – marți, Marcu XII, 18-27
În vremea aceea au venit la Iisus saducheii, care spun că nu este înviere, şi L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, Moise ne-a lăsat scris că de va muri fratele cuiva şi va lăsa femeia fără copii, să i-a fratele său pe femeia lui şi să ridice urmaş fratelui. Şi erau şapte fraţi. Şi cel dintâi şi-a luat femeie, dar, murind, n-a lăsat urmaş. Și a luat-o pe ea al doilea, şi a murit, nelăsînd urmaş. Tot aşa al treilea. Și au luat-o toţi şapte şi n-au lăsat urmaş. În urma tuturor a murit şi femeia. La înviere, cînd vor învia, a căruia dintre ei va fi femeia? Căci toţi şapte au avut-o de soţie. Şi le-a zis Iisus: Oare nu pentru aceasta rătăciţi, neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu? Căci, cînd vor învia din morţi, nici nu se mai însoară, nici nu se mai mărită, ci sunt ca îngerii în ceruri. Iar despre morţi că vor învia, n-aţi citit, oare, în cartea lui Moise, când i-a vorbit Dumnezeu din rug, zicând: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob”? Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii. Mult rătăciţi. (Marcu 12, 18-27).
Tâlcuire:
„Sfinţiţi pe Domnul Dumnezeu în inimile voastre.” Sfinţirea Domnului în inimă este sufletul şi duhul omului celui tainic al inimii pe care l-am zugrăvit mai înainte. Aşa cum Dumnezeu, zidind dintru început, din părticele de ţărână, trupul omului, a suflat în el duh de viaţă şi a devenit omul aşa cum se cuvenea să fie, tot aşa şi omul cel tainic al inimii, zidit lăuntric din virtuţile arătate mai înainte, se va arăta cu adevărat om duhovnicesc doar atunci când această inimă îl va sfinţi pe Domnul Dumnezeu, după cum citim şi în Rugăciunea domnească: „sfinţească-se numele Tău”. Dacă aceasta nu se va întâmpla, atunci omul plăsmuit din virtuţile amintite va ieşi ca un copil născut mort, fără duh de viaţă. Să afle aceasta cei care cred că se pot descurca doar cu oarecare virtuţi, fără legătura cu Dumnezeu! Dar ce înseamnă a-L sfinţi pe Dumnezeu în inimă? Înseamnă a sta pururea cu evlavie înaintea Lui, purtând totdeauna în minte gândul că El este pretutindenea; înseamnă a râvni cu toată osârdia spre a fi întotdeauna bineplăcuţi înaintea Lui şi a ne păzi cu toată frica de oricare lucru care-I este urât; şi, mai ales, înseamnă a ne încredinţa toată viaţa, cea vremelnică şi cea veşnică, părinteştii Lui purtări de grijă şi a primi tot ce ni se întâmplă cu smerenie, cu supunere şi cu recunoştinţă, ca şi cum ar veni de-a dreptul din mâna Lui.
Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011.
