Familia preotului, model de viaţă morală pentru păstoriţi şi parohie.

Căsătoria şi întemeierea unei familii este nu numai un drept natural şi divin, dar şi o sarcină unică pentru preot,care are datorii mai mari decât ceilalţi oamnei. Pentru că preotul este angajat în această misiune sacerdotală şi socială nu numai cu persoana sa harismatică , ci şi cu familia. EL trăieşte şi lucrează în ea şi cu ea, reuşeşte sau nu ca preot odată cu ea. Aşa cum familia în general este celula şi baza societăţii , izvorul vieţii, familia preotului este şi celula Bisericii prin excelenţă. Familia preotului este primul lui ogor de pastoraţie şi de duhovnicie , de activitate sacerdotală, locul primelor lui stăruinţe misionare,pepiniera de morală creştină pentru el şi parohie. Pentru aceasta se cere ca familia preotului să fie model pentru parohie, model Bisericii, început şi model de casă creştină, de comunitate creştină, de obşte credincioasă, de viaţă religioasă morală. Sf.Apostol Pavel îi cere preotului să-şi conducă bine casa, „avînd copii ascultători, cu toată bunăcuviinţa”. „Iar de nu ştie cineva casa să şi-o chivernisească, cum va purta grija de Biserica lui Dumnezeu, care este casa lui Dumnezeu”(I Timotei 3,4-5)

O soţie credincioasă, plină de înţelepciune şi bunătate, conştientă de sfinţenia şi răspunderea preoţiei, de îndatoririle ei mari şi sacre va fi sprijin, va fi îndemn, va fi mîngîiere şi model femeilor din parohie şi societate. Copii buni, cuminţi,muncitori,credincioşi, diciplinaţi şi cu bun-simţ în raporturile cu oamenii,încadrîndu-se într-o muncă serioasă şi cu o purtare frumoasă, vor zidi alături de tatăl lor-preotul şi de mama lor comunitate sufletească, morala credincioşilor, vor contribui la misiunea preoţească a părintelui lor,purtător de har şi răspundere. O soţie vanitoasă, plină de răutate şi ură, clevetitoare şi intrigantă, veşnic nemulţumită, necredincioasă, nepăsătoare pentru tot ce lasă în urma ei, nepătimaşă, nepotrivită cu chemarea soţului ca preot sau nişte copii răi, neascultători, aroganţi leneşi, imorali,pătimaşi care scandalizează,strică,răstoarnă,zădărnicesc ceea ce zice şi face preotul, îl dezmint şi îl expun criticilor şi batjocurii.
Nici un om nu este pedepsit mai greu, mai aspru şi, aş putea spune, mai crud pentru imprudenţa,uşurinţa sau nenorocul de a fi luat o soţie fără calităţi sufleteşti, necesare unei convieţuiri armonioase şi unei colaborări rodnice pe toate laturile vieţii, ca preotul. Sf Ioan Gură de Aur spune „Preotului îi este necesar un suflet cu totul strălucitor întru frumuseţe,a cărui lumină să lumineze şi să înveselească sufletul acelora care au ochii întorşi spre el”. Acest suflet se întreţine şi se întareşte şi în familia lui drăga. Preotul propovădueşte adevărurile descoperite nouă de Mîntuitorul Hristos, care este cuvînt ziditor de suflet, de viaţă creştinească. Tot el sfinţeşte pe credincioşi prin Sf. Taine, instituite de Mîntuitorul Hrisos, prin care se revarsă asupra lor harul Duhului Sfânt. Preotul este acela care săvîrşeşte Sf Liturghie, cea mai importantă, cea mai sfântă lucrare Dumnezeiască din lume, centrul de har din care se revarsă darurile de jertfă de pe cruce a Mântuitorului, lucrare pentru care se cere a fi stăpînit de pace şi linişte sufletească, de blîndeţe şi iubire pentru fiecare creştin şi pentru Dumnezeu. Ca să plinească spusele Sf. Apostol Pavel: „Nu fi nepăsător faţă dfe harul ce este în tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mînilor preoţiei” ( I Timotei 4,14 ).

Dar, pentru a le îndeplini pe toate după voia lui Dumnezeu, preotul trebuie să iasă din casă , din familia lui încărcată cu pace duhovnicească, cu Hristos. Pentru că familia preotului trebuie să fie adăpost de virtute, adăpost ferit de futunile patimilor, pentru că Hristos poposeşte în ea şi ne ajută să înţelegem rosturile adînci ale vieţii, în lumina Sf. Evanghelii. De aceea, orice soţie, dar mai cu seamă soţia unui preot, în căsnicie ca şi în viaţa socială, are un rol mare, neînchipuit de mare, care se cere a fi îndeplinit. Ea trebuie să răspîndească lumina în cvasa ei şi oriunde se gaseşte, să întruchipeze dragostea, bunătatea şi duioşia,curăţenia sufletească şi trupească, să aducă armonie în viaţa de familie şi în societate. Din inima ei să izvorască totdeauna zîmbetul cald, înţelegător şi iertător. Ca să se împlinească cuvîntul Domnului: „Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.”( Evrei 12,14 ).Ea este cea care trebuie să risipească neliniştea din sufletul soţului ei, să-i aducă echilibru şi trăirea sufletească în munca şi răspunderea lui. Soţia preotului (maica preoteasă) trebuie să înţeleaga că slujirea preotţească înseamnă să-ţi dedici viaţa pentru plinirea ei şi aceasta reuşeşte în funcţie de pilda, de viaţa creştină,de autoritatea morală, de comportarea în familie, în societate a familiei preotului.

Ca mamă şi cel dintîi educator, alături de soţul ei, maica preoteasă trebuie să facă din copii oameni de caracter,stapîni pe ei înşişi, hotărîţi, în stare săşi organizeze viaţa, să-şi dirijeze faptele, să fie proprii făuritori ai fericirii lor şi a altora, capabili să-şi iubească credinţa şi să o apere. Se cere ca, pe lîngă dragostea de mamă, să aiba vocaţia de a forma , alături de soţul ei, sufletul copilului, care trebuie să fie bun, tolerant, clarvăzator în credinţa lui, fapt care îl va facepe copil, mai tîrziu, să-şi deschidă sufletul cu dragoste cătrepărinţi, către familie. Autoritatea ei morală, dragostea conjugală cu bunătatea trebuie să pregătească sufletul copiilor pentru adevărata viaţă, dar şi pentru împarăţia lui Dumnezeu, calităţi cerute astăzi mai mult ca oricînd. Voinţa, înţelepciunea, dragostea şi bunătatea, călăuyite de raţiune în mod statornic, formeayă personalitatea morală a copiilor ei, adică „cei 7 ani de acasă”, care îi vor face statornbici în virtuţile cerute atît de familie, cît şi în societate.

Privind cu drag, în timp, la copiii lor buni, cuminţi, cinstiţi, muncitori, credincioşi şi plini de răspundere faţă de familie şi părinţii lor, aceştia îşi vor da seama de rolul mare al familiei, şi în special al mamei, în a fi izvor de viaţa, de mare şcoală a formării omului cerut de Dumneyeu şi de societate. Şi copiii vor înţelege că cuvîntul „mamă” se exprimă viaţă, blîndeţe, iertare, dragoste devotament şi de cele mai molte ori, jertfă, iar părinţii vor fi fericiţi şi mîndri de copii lor care, încadrîndu-se într-o muncă serioasă şi cu o purtare frumoasă, zidesc, alături de tatăl lor – preotul – şi de mama lor, o comunitate sufletească, moral-creştină, care contribuie la împlinirea misiunii preoţeşti a părintelui lor, purtător de har şi răspundere.

Orice familie Îşi are o taină proprie, nu-i scutit nimeni de suferinţă, cu atât mai mult familia unui preot, cu durerile ei trupeşti şi sufleteşti înţelese şi neînţelese. Nici maica preoteasă nu-i scutită de dureri, de necazuri şi de suferinţă,dar împreună cu soţul ei le trăieşte şi le învinge cu demnitate, putere de credinţă, rugăciune, cu muncă cinstită şi nădejde în Dumnezeu.Acolo unde există putere de credinţă, suferinţa îl ridică pe om, îl transformă şi îl întăreşte în credinţă şi nădejde, îl apropie de Dumnezeu. „Chiar de se strică omul nostru cel din afară, cel din lăuntru însă se înnoieşte din zi în zi,pentru că suferinţa noastră cea de acum, uşoară şi trecătoare , ne aduce nemăsurata slavă veşnică”(II Corint. 4, 16-17). Deşi, în ansamblu idealurilor vieţii noastre suferinţa nu îşi găseşte loc,căutăm s-o evităm, să fugim de ea , totuşi , pentru adevăratul suflet creştin, atunci cînd vine, ea constituie un factor esenţial în echilibrul vieţii creştine, o întîln ire cu Hristos.Suferinţa înnobilează sufletul,constituind , după expresia lui Baudelaire „Nobleţea unică”. Ea este condiţia fundamentală a renaşterii interioare spirituale, cum zice V. Hugo : „Ochiul nu-l vede bine pe Dumnezeu decît prin lacrimi.”
Mîntuitorul, venind în lume , a ales suferinţa ca mijloc de mîntuire şi El însuşi îndură cele mai grele suferinţe,pentru a arăta, evedenţia că Drumul Crucii (suferinţa) duce la desăvîrşire şi mîntuire.De aceea, Mîntuitorul schimbă caracterul iniţial al suferinţei şi durerii, imprimîndu-le un caracter de curăţie,de purificare şi de desăvîrşire morală (Ioan 5,14; II Corint. 6,16) .

Aşadar, cel mai apropiat sfătuitor de bine şi colaborator al preotului este doamna preoteasă care peste orice, deţine un loc de mare importanţă în viaţa preotului şi a parohiei, în special în viaţa morală,spirituală.”Soţia preotului este un mădular al bisericii, înzestrat cu mai multe daruri, care o obligă spre o răspundere cu mult mai mare de cît acelolalte femei.Considerăm necesar să arătăm că în clipa în care peste tînărul preot se revarsă Dumnezeiescul har,<<Cela ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte…>> ” Soţia lui se împărtăşeşte şi ia de o anumită harismă, datorită căreia ea este „osebită” faţă de celelalte soţii, harismă prin care pe deoparte , se bucură de o deosebită apreceiere din partea lumii credincioşilor,iar pe de altă parte , îi incubă şi i se cere o activitate şi o răspundere ce izvorăşte din lucrarea soţului ei,preotul.

Cînd la Sf. Liturghie, în care s-a săvîrşit sfinţirea unui preot, nu se poate ca întreaga fiinţa a soţiei lui, a cărei prezenţa este absolut obligatorie la acest act sfînt, să nu fie cutremurată de un sfînt fior. Aude cu urechile ei cum arhiereul se roagă pentru preot, care îi este soţ, <<să se facă vrednic de-a stafără prihană înaintea jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia Împărăţiei Tale, alucra cu sfinţenie Cuvîntul Adevărului Tău, prin baia naşterii de adoua…>> Îl vede apoi împodobit ca un înger cu sfintele veşminte şi aude poporul răspunyînd la provocarea arhiereului: vrednic este! Prima binecuvîntare a rostit-o şi peste soţia lui. Sufletul ei în clipele acelea<<în cer i se părea că stă>>. Oare acest fior dumnezeiesc s-ar putea s-o părăsească vreodată? El se prelungeşte peste întregul firul vieţii sale. De aici înţelegem harisma care s-a revărsat într-un fel şi peste fiinţa ei. Această harismă i-a destinat locul său deosebit în viţa parohiei, acela ca, pe lînga soţie şi mamă în familia sa, să stea la dfreapta soţului ei, lucrînd clipă de clipă supunerea faţă de el, după modelul supunerii Bisericii faţă de Hristos-Domnul şi silindu-se, prin darurile ei, să menajeze, să ajute şi să uşureze condiţiile de slujbă ale soţului ei.

Primul raport pe care maica preoteasă îl aduce activitaţii preotului este acela de a fi imaginea concretă a virtuţilor înaintea credincioşilor. Viaţa ei morală este cea mai concretă prelegere despre virtuţi. Ea va arăta pe viu cum familia crestina poate să devina <<biserica cea mică a lui Hristos>>, în care unirea soţilor se face pe temelia <<Hristos şi Biserică>>. Va arăta cum, prin credinţă şi iubire,soţia poate însenina fruntea brăydată a soţului, cum se poate instaura în viaţa caseidisciplina, armonia, pacea, cum trebuie să crească copii în rugăciune şi dragoste de Dumnezeu şi de oameni şi cum poate devein rugăciunea o hrană zilnică, fiind <<păzitoarea cea mai sigură a sfintei credinţe conjugale >>, după învăţătura Sf.Grigore de Nisa. De asemenea, maica preoteasă va putea să arate credincioşilor parohiei cum se pot împlini în familie poruncile lui Dumnezeu, care încep cu împărtăşirea Sfintelor Taine a Spovedaniei, a Sfintei Euharistii, creînd în sufletul fiecărui membru al familiei necesitatea neîntreruptă a primirii lor. Maica preoteasă are apoi un bogat teren de activitate în ceea ce priveşte milostenia, deschizînd mai întîi casa sa ospitalieră celor îndreptăţiţi la ajutorul altora. După pilda şi îndemnurile ei, casele credincioşilor trebuie să se transforme în casa lui Avraam de la Mamvri, care a adăpostit pe însuşi Dumnezeu sub chipul a trei drumeţi.

Ca şi preotul, soţia lui se simte bine în lăcaşul sfintei biserici, aici se poate sprijini negrăit negrăit de mult cuvîntul de învăţătură rostit în predici de preot, soţul său, participînd, ea şi copii lor, la cultul bisericii, ascultînd cu evlavie sfintele slujbe şi, unde este cazul, antrenînd credincioşii la cîntarea în comun. Apariţia maicii preotese, înconjurata de copiiiei, pe lespedea sfintei biserici este oimagine extrem de plăcută şi apreciată de credincioşi şi totodată, cu mare putere de exemplu. Ea poate contribui mai apoi la menţinerea disciplinei credincioşilor în biserică. De aceea se cuvine ca înfăţişarea ei să fie demnă. Sfîntul Apostol Petru le îndeamnă pe femei:<<Podoaba voastră să fie una cea din afară: împletirea părului, podoabele de auir şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blînd şi liniştit, care este de mare preţ înaitea lui Dumnezeu. Că aşa împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunîndu-se bărbaţilor lor. Precum Sara asculta de Avraam şi-l numea pe el Domn, aşa şi voi, fiicele ei, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic>>(II Petru 3,3-6).

Reflectînd asupra ultimelor cuvinte din acest citat – <<şi nu vă temeţi de nimic>> –,socotim a le aplica la tăria de caracter a soţiei preotului, chemată să învingă asaltul unor cerute yise ”moderne” , dar care sunt în afara oricărui bun-simţ, constînd doar în farduri, îmbrăcăminte indecent şi luxoasă, care alungă pudoarea, în folosirea drogurilor, a alcoolului, în fumat, în dicuţii indecent, clevetiri, adultere etc. Soţiei preotului, care îngenuncheaza la rugăciune în faţa credincioşilor, nu îi sunt permise astfel de practici sau îndeletniciri. Ar fi păcat ca din cauya acestora să piarda stima şi dragostea credincioşilor şi, pe lînga aceasta să agucă mari neajunsuri soţului ei în pastoraţia care şi aşa este plină de multe greutăţi. Creştinul trebuie să iubească „podoaba casei lui Dumnezeu”. În parohie preoteasa este cea dintîi chemată de a cultiva podoaba bisericii. Ea are şi posibilitatea de a ţine strînsă legătură cucredincioşii, spre a stimula atenţia şi grija la curaţenia şi înyestrarea bisericii cu tot ce este necesar săvîrşirii în bune condiţii a cultului divin. Va avea la îndemîna comitetul parohial, pe care îl va antrena în mobilizarea a cît mai mulţi credincioşi în această muncă. Maica preoteasă s-a dovedit a fi de mare folos enoriaşilor şi prin sfaturile sale gospodăreşti şi de altă natură, mai ales în familiile tinere.

Maica preoteasă este fiinţa cea mai apropiată preotului. Cîte confesiuni, cîte destăinuiri au avut între ei doi! În multe cayuri, sugestia ei, sfatul ei, intervenţia ei au facilitat o acţiune cu rezultate fericite. Soţia preotului are sfînta obligaţie de a contribui moral la risipirea norilor, la înseninarea atmosferei, la restabilirea echilibrului moral al soţului ei, ca din acestea să renască forţele, elanul şi entuziasmul necesar activitaţii sale.

Ca în orice familie, şi în familia preotului se bat nori, apar probleme care ameninţă liniştea ei. Nimeni nu este scutit de aceste. Am putea trece în revistă atîtea familii vechi din istoria mîntuirii neamului omenesc.Avraam,spre pildă , a trebuit să părăsească ţara lui natală, a trebuit să se dispartă de nepotul său, Lot, pentru care avea o oarecare obligaţiune morală, de afi cu el şi a-l povăţui; Iacob a fost greu încercat pentru copilul lui iubit,Iosif; David, în faţa lui Saul, Iov, cel ,mai bun dintre toţi, a fost încercat, cum alţii n-ar fi putut rezista. Considerăm că în aceste frămîntări soţiile au avut unn cuvînt pozitiv de spus, ceea ce pot şi sunt îndatorate să facă şi astăzi. În sfîrşit soţia preotului va avea o deosebită grijă, o fîntă grijă de a evita tensiunile din viaţa de familie. Ea va ajuta ca soţul său să se îndrepteze spre altar împăcat, liniştit, întărit pentru slujbă. Pornind din intimitatea familiei spre toate sectoarele parohiei, maica preoteasă îşi are locul distinct de a fi Marta şi Maria pentru soţul ei, pentru familia sa , pentru parohia în care trăieşte, toate acestea, desigur, în contextul în care preotul îşi înţelege el, în primul rînd, înalta, nobila şi de loc uşoara sa chemare” („Îndrumător Biusericesc”, Sibiu,1986)

 Preot Ion Cârciuleanu