ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI. „Să vină peste voi bucuria aceea pe care a avut-o Sfânta Elena când a aflat cinstita Cruce!”

„Cu cât suntem mai puțin trăitori ai Crucii, cu atât mai mult ajungem consumatori de îndoieli, amăgiri, bănuieli. Fără a trăi Crucea lui Hristos, ne îndoim și îndoim pe alții, amăgim și ne lăsăm amăgiți, bănuim și ne lăsăm bănuiți”.

După Nașterea Mamei, urmează Nașterea Crucii, după trecerea Nașterii Maicii Domnului, iată, Înălțarea Sfintei Cruci a sosit. De cele mai multe ori calendarul face, parcă, un salt peste tot și peste toate, ducându-ne la esențial. Când spunem Sfânta Cruce, personalizăm întreaga existență, parcă am spune Sfânta Maria, sau Sfânta Ana, sau Sfânta Paraschiva, sau Sfânta Vineri, sau Sfânta Elena, sau, sau, sau…

La 14/27 septembrie, prâznuim Înălțarea Sfintei Cruci. Un an întreg facem ce facem și pierdem Crucea și răscrucea viețuirii, adică sensul și consensul existenței; vine acum o Sfântă Elena, mama de Constantin, Împărat creștin și ne regăsește Sfânta Cruce și o înalță și noi, în loc să strigăm Doamne miluiește-ne, iarăși o pierdem. Până când?

Până când ne dăm seama că Sfânta Cruce este izvorul sărbătorilor, taina tainelor. În fiecare sărbătoare există Sfânta Cruce. Fără Cruce n-ar fi existat Înviere, fără Înviere, zădarnică ar fi credința. În taina mântuirii fiecăruia dintre noi și a lumii întregi, partea cea mai adâncă este Sfânta Cruce.

Prin Cruce, deși născuți pe pământ, suntem înrădăcinați în cer; prin Cruce, lumea devine o Horă a laudelor pe care Sfântul Apostol Pavel o ține înainte, dând chiot: Să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume (Galateni 6, 14). Extraordinar strigăt pe care nu-l mai auzim, sau dacă-l auzim din an în an, nu-l mai înțelegem: Lumea să fie răstignită pentru tine și tu pentru lume!

Uitând să reașezăm Crucea în inima creației, nu mai suntem creatori, devenim niște puncte – puncte care aleargă pe o coală albă de hîrtie către ultimul punct al disperării. Or, crucea este cea care ne ajută, ea înseamnă Înălțare, ea este rezumatul mântuirii, forma concisă a vieții.

Este atât de greu să îmbrățișăm Crucea când ea, oricum, ne îmbrățișează și, prin Înălțare, omoară ceea ce este mai josnic în noi, adică păcatele și smintelile noastre?!

A ajuns jenant să purtăm o cruciuliță la piepturile noastre și o sfântă Cruce în sufletele noastre când ea, oricum, ne poartă în brațe cum o mamă iubitoare își poartă pruncii?!

Prin inteligența, prin cercetări și descoperiri, putem înțelege orice taină (fără a o elucida), doar prin trăire ne putem lăsa înțeleși de taina Crucii. Aceasta, prin toate celelalte, există și pentru cei ce se mântuiesc și pentru cei ce pier. Pentru ultimii este nebunie, pentru primii este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18).

Sfânta Elena nu doar a cercetat locul și a descoperit Crucea Mantuitorului, dar a și trăit-o, înălțând-o. Cu cât suntem mai puțin trăitori ai Crucii, cu atât mai mult ajungem consumatori de îndoieli, amăgiri, bănuieli. Fără a trăi Crucea lui Hristos, ne îndoim și îndoim pe alții, amăgim și ne lăsăm amăgiți, bănuim și ne lăsăm bănuiți.

Înălțarea Sfintei Cruci sau Nașterea Sfintei Cruci în sufletul fiecărui om înseamnă, dincolo de toate, certitudinea Învierii.

Dumnezeu să ne învrednicească de o astfel de Naștere!

Sursa: Preot Sever Negrescu, Prolog din Proloage. Lecturi patristice dintr-un calendar uitat, ed. Mitropolia Olteniei, 2008.