LUMÂNAREA

Toată lumea știe cum arată o lumânare. E subțire, firavă, înăltuță, cu trupul de ceară. Rostul lumânării este să ardă și să lumineze. De aceea, cel mai important lucru pentru o lumânare este ca ea să fie aprinsă.

Sufletul omenesc este asemănător cu o lumânare. Flacăra lui, lumina lui este rugăciunea. Sufletul care se roagă este ca o lumânare aprinsă.

O lumânare stinsă este o lumânare moartă. Ea nu arde pentru că trebuie să ardă, nu arde din abligație, ci pentru că altfel nu are viață. O lumânare nu obosește niciodata să stea aprinsă, nu simte lucrul acesta ca pe o povară. Un suflet care nu se roagă e ca o lumânare stinsă. Este un suflet fără viață. Ca să trăiască trebuie să ardă, precum lumânarea; sufletul nu poate să fie viu decât rugîndu-se. El nu se roagă pentru că ața trebuie, nu socotește rugăciunea ca pe o corvoadă, ca pe o datorie apăsătoare. El se roagă pentru că altfel nu poate trăi.

Lumânarea luminează în tăcere, fără să facă zgomot, fără să atragă atenția. Cu cât luminează mai mult, cu atât se micșorează pe sine. Nu se înalță, ci se face tot mai mică. La fel, cel care se roagă o face în taină și cu smerenie. Și cu cât se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, cu atât se vede pe sine tot mai mic și mai neînsemnat.

O lumânare aprinsă răspândește căldură și lumină în jurul ei. Ea nu arde numai pentru sine, ci întotdeauna și pentru ceilalți. Din flacăra ei se pot aprinde și alte lumânări, fără ca lumina să i se împuțineze. Ba chiar în acel loc se face mai multă lumină.

La fel, cel care se roagă, se roagă și pentru cei apropiați, nu doar pentru sine. Iar marii rugători se roagă pentu toți oamenii, pentru mântuirea întregii lumi. Lumina sufletului celui care se roagă îndeamnă tainic și alte suflete la rugăciune, și când mai multe suflete se aprind laolată, în acel loc lumina nu se risipește, ci se înmulțește.

Întotdeauna o lumânare moare arzând, după ce și-a topit tot trupul și și-a înălțat flacăra la cer. Asemenea și pe oameni, sfârșitul vieții ar trebui să-i găsească în rugăciune.

Cea mai frumoasă moarte este moartea unei lumânări. Ea moare după ce a topit în sine tot ce a fost pământesc și trupesc și a devenit în întregime lumină. Lumânarea ne însoțește pretutindeni, fiind aproate de fiecare dintre noi în cele mai importante clipe din viață. La botez, de ziua noastră, când ne împărtășim, la Paști, la nuntă, la înmormântare lumânarea e nelepsită. Parcă ar vrea să ne spună: nu uitați de rugăciune!