Mănăstirea Dobrușa
Mănăstirea de călugări Dobrușa se află la o distanță de 20 km de centrul raional Șoldănești, este așezată între coline acoperite de păduri, în mijlocul unei văi largi, înconjurată cu livezi. În deschiderea văii se scaldă în razele soarelui cele două iazuri de lângă mănăstire. Denumirea mănăstirii vine de la râușorul Dobrușa care curge pe alături.
Cea mai veche mențiune despre complexul monahal de la Dobrușa se atestă în pomelnicul ctitoresc cunoscut din publicația protosinghelului Glicherie Lovin din 1930, în care se menționează că „în 1772 a venit ieromonahul Ioasaf de la mănăstirea Probata și a înființat un schit”. Acest ieromonah era trimis în ținutul Soroca pentru a se îngriji de pământul mănăstirii Probrata (sau Probota) din ținutul Suceava, pe care o deține din dania făcută de domnitorul Petru Rareș în 1527. Ieromonahul, văzând frumusețea locului, ceru blagoslovenia arhimandritului de la Probota să ridice pe una din coline o biserică de lemn, împreună cu un alt monah Eufimie din mănăstirea Curchi. Biserica a fost sfințită cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, același ca și la ctitoria lui Rareș, iar călugării adunați între timp au format comunitatea schitului Dobrușa, condusă de ieromonahul Ioasaf, primul egumen, și supusă mănăstirii de maici de la Probota.
În 1940, mănăstirea a trecut printr-o grea încercare, cînd bolișevicii au confiscat pământul mănăstirii, dar în 1941, armata română a revenit în Basarabia, liniștindu-se astfel și atmosfera din jurul mănăstirii.
După război, călugării au coborît la mănăstire. Viața monahală la Dobrușa s-a reintors în albiasa firească, ceea ce a contribuit la creșterea numărului viețuitorilor. Deja în septembrie 1945, numărul acestora s-a mărit pînă la 32, inclusiv 11 frați de ascultare. Deși s-a încercat închiderea mănăstirii, aceasta a rezistat dotorită susținerii permanente din partea credincioșilor din satele vecine. Cu toate că mănăstirea a rămas cu mai puțin pământ, traiul era liniștit și ușor, „căci credincioșii îi ajută cu produse alimentare și bani”.
Mănăstirea a fost închisă în toamna anului 1959. În raportul protoiereului Mina Palihovici, protopopul raionului Bulboaca, găsim informații privind acțiunile de pregătire pentru închiderea mănăstirii Dobrușa, care constau în discuții despre procesul închiderii cu starețul mănăstirii, cu monahii mai bătrîni și alți viețuitori. Dezastrul n-a încetat nici după anul 1960, cînd Dobrușa a fost transformată în școala-internat pentru copii alienați, transferată din satul Cuizăuca. Biserica de iarnă a servit pentru clubul școlii, iar cea de vară a fost prefăcută la început în cantină, apoi în depozit alimentar. Școala auxiliară a funcționat până în 1994, cînd credincioșii satelor din zonă au dorit redeschiderea mănăstirii.
În 1998, comunitatea de mănăstirii era compusă din: stareț – arhimandritul Damian, econom – ieromonahul Filaret, administrator – ierodiaconul Sofian, ierodiaconii Clement, Vasile și Andrei, 9 călugări și 13 frați de ascultare. În anul 2000, numărul mănăstirii viețuitorilor s-a redus la 8 călugări și 12 frați de ascultare. În august 2007, arhimandritul Damian a trecut la cele veșnice, iar în locul lui, ca stareț al mănăstirii Dobrușa a fost ales ieromonahul Petru, care în prezent conduce obștea monahală compusă din 2 ieromonahi, un ierodiacon, 5 călugări și 6 frați de ascultare.
În prezent, comunitatea monahală poartă grijile reconstrucției și de creștere averii mănăstirești, ocupația de bază a călugărilor din Dobrușa rămîne a fi rugăciunea.
Extras din: Mănăstiri și Schituri din Republica Moldova.
