Mărturisirea și împărtășirea preotului

Viaţa modernă se caracterizează prin grabă. Obişnuim să spunem că trăim în secolul vitezei, când totul e în ritm accelerat. Din zbuciumul intens al acestei lumi, din frământările neîncetate pe toate planurile vieţii şi activităţii spirituale, ne desprindem câteva clipe spre a medita asupra unor probleme de ordin duhovnicesc, asupra celor mai sublime momente din viaţa spirituală a unui creştin, în special a unui preot. Ne oprim la marea taină a mărturisirii păcatelor şi cugetăm. Nu Dumnezeu este cauza păcatului meu, ci libera mea voinţă. Dumnezeu nu este urzitorul păcatului şi nici nu-1 doreşte, dar îl îngăduie, pentru că nu doreşte să îngrădească libertatea voinţei mele.

Aşadar, păcatul se naşte prin libera voie a mea şi apariţia lui depinde mai ales de ispite, de plăcerile trupului, amăgirile lumii sau răutatea diavolului, îmi dau seama că trupul este de cele mai multe ori unealta păcatului. „Fiindcă poftele trupului sunt potrivnice duhului” (Galateni 5,17). Din pofta şi îndemnul Lui, omul poate ajunge la desfrânare, „săvârşind cu nesaţ toate poftele necurăţiei”, se lasă prins de mrejele lăcomiei, din care odrăslesc uşurătatea, pierderea cinstei şi a sănătăţii etc., ori este biruit de trândăvie, de mânie şi multe altele, pe care nu dreptatea lui Dummezeu le-a creat. Cugetând astfel, încerc durerea şi greutatea păcatelor de care doresc să mă izbăvesc. Dacă păcatul este otrava pe care duhul rău o toarnă în suflet şi trup pentru a ne amărî viaţa, Hristos, pe Cruce, a şters cu sângele său păcatul. Trebuie să cred cu tărie şi să trăiesc în fiinţa mea această jertfa, să rămân în credinţa vie, probată prin fapte şi Taina Sf. Mărturisiri.

Taina Mărturisirii este un mijloc binefăcător ce spală întinarea păcatelor, la care trebuie să ne prezentăm cu acea umilinţă creştină şi părere de rău, care să ne cutremure cugetul şi să ne schimbe firea şi, mai ales, să ne întărească hotărârea de a nu mai cădea iar în urâciunea păcatului. În faţa lui  Hristos Domnul, recunoaştem că suntem păcătoşi, ne mărturisim păcatele. Duh umilit, inimă înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu le va urgisi. Odată cu mărturisirea păcatelor înaintea lui Dumnezeu, îi cerem iertare şi îl rugăm să ne întărească, să ne ajute ca în viitor să nu mai păcătuim. Iar noi ne legăm cu smerenie ca, pe cât e omenește posibil, să nu mai cădem în păcat.

Mărturisirea o facem înaintea preotului duhovnic, care este „administrator al tainelor” (Corinteni 4,1), înzestrat de Mântuitor cu puterea de a lega şi dezlega, pe care le-a lăsat-o prin apostoli. Preoţii sunt puşi a face mijlocire pentru oameni „în cele ale lui Dumnezeu”(Evrei 5,1). În Sf. Scriptură se spune că în urma predicării Sf. Apostol Pavel în Efes, „mulţi din cei ce crezuseră veneau şi se mărturiseau şi spuneau faptele lor” (Fapele Apostolilor 19,18), pentru a obţine dezlegarea de păcate.

Deci mărturisirea fară dezlegare e numai năzuinţă şi suspin după mântuire, e numai o încercare simbolică. Din vremea Apostolilor, care aveau puterea de a lega şi dezlega, ea a fost întregită, căpătând sensul de taină mântuitoare. Trebuie să precizăm că duhovnicul, deşi este prezent la toată mărturisirea şi poate cunoaşte cele mai acunse taine ale vieţii noastre, rămâne un martor mut. Peste toate destăinuirile noastre se aşază un sigiliu, care nu poate fi violat, destăinuit, orice s-ar întâmpla, chiar moartea. Iar acest lucru este explicabil. Mărturisirea o facem înaintea lui Dumnezeu, iar duhovnicul este numai un slujitor, un susținător al vocii nepervertite, curate și sfinte a conștiinței noastre. „Și eu sunt un martor, ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte-mi vei spune mie.” (Molitvelnic).

Preotul adevărat nu divulgă niciodată, orice ar fi, păcatele mărturisite. Să ne amintim strălucitul exemplu al martirului Ioan din Boemia. După cum spune istoria, într-o zi şi-a mărturisit păcatele în faţa preotului Ioan din Nepomuc regina ţării sale. Imediat Ioan a fost chemat de rege, care l-a pus să aleagă: ori divulgă mărturisirile reginei şi va fi răsplătit cu averi şi cu onoruri, ori va fi decapitat dacă va tăcea. Ioan nu a ezitat nici un moment şi a spus răspicat că mai bine moare, decât să divulge secretul mărturisirii. Furios, regele a dat ordin să fie decapitat, iar capul i s-a rostogolit în ţărână şi trupul i-a fost aruncat în râul Vltava.

Un alt exemplu clasic îl constituie o întâmplare profund semnificativă petrecută în Franţa, care a constituit şi subiectul unui film, Eternul secret. Un mare criminal se mărturiseşte unui preot, care se bucura de o mare stimă şi dragoste printre credincioşi, vorbindu-i despre o crimă pe care tocmai o comisese. Din anumite motive, însă, de crimă este acuzat tocmai preotul. La judecată, el îşi susţine nevinovăţia, dar, neputând vorbi despre adevăratul criminal şi neavând alte dovezi ale nevinovăţiei sale, este condamnat la spânzurătoare. Vestea condamnării şi a execuţiei a adunat o numeroasă mulţime, dată fiind şi reputaţia extraordinară a preotului. Cu puţin înainte de aplicarea pedepsei, din mulţime se desprinde un om, se îndreaptă spre locul execuţiei şi declară că el este făptuitorul crimei, nu preotul. Glasul conștiinței unui înrăit criminal a fost mai puternic decât instinctul de conservare și nu l-a lăsat să permită moartea unui nevinovat de o asemenea înălțime morală. Ce întâmplare cutremurătoare! Ce gest sublim al preotului, gata de jertfă pentru a călca taina spovedaniei! Dar câte cazuri asemănătoare nu se vor fi petrecut și la noi, mai ales în vremurile întunecate ale unor regimuri politice inumane?

După actul mărturisirii, ne apropiem de marea Taină a împărtăşaniei. Ne împărtăşim cu însuşi nepreţuitul trup, cu nepreţuitul sânge al Mântuitorului. Uriaşă este taina aceasta, de-a pururi neexplicabilă prin logica pământească. Domnul Iisus Hristos, ca Dumnezeu, a binevoit ca pe lângă prezenţa nevăzută, să aibă şi o înfăţişare vizibilă. Astfel e prezent pe mii şi mii de altare, ori de câte ori se săvârşeşte jertfa cea nesângeroasă a Testamentului Nou. Certitudinea prezenţei lui Hristos în Sf. Taină a Euharistiei, a prefacerii pâinii şi vinului în sfântul trup şi sânge al Domnului, ne-o dă însuşi Iisus. La Cina Cea de Taină, El oferă pâine apostolilor, zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu…”, apoi le dă să bea vin şi zice: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele meu…” După care, le dă poruncă apostolilor să săvârşească şi ei singuri acest ritual: „Aceasta s-o faceţi spre pomenirea mea”.

Credinţa că pâinea şi vinul se transformă în Sfântul Trup şi Sânge al Domnului este mărturisită de toţi apostolii, sfinţii, martirii, teologii, de întreaga Biserică, de la începuturi, până la sfârşitul veacurilor. În faţa acestei Taine se pleacă cu umilinţă marile genii ale omenirii (Pascal, Pasteur ş.a.). Pe o pânză din epoca Renaşterii, Teologia este reprezentată alegoric printr-un grup de savanţi smeriţi, care privesc ţintă spre potirul Domnului. Pe toţi îi uneşte meditaţia asupra Sfintei Euharistii, asupra tainei prin care primim scumpul trup şi sânge al Domnului. Împărtăşirea este cu adevărat moment de mare bucurie, dacă se face cu toată solemnitatea momentului. Stând înaintea sinedriului, sfântul arhidiacon Ştefan, „plin de Duh Sfânt” (Faptele Apostolilor 7,55) şi cu chipul transfigurat ca „o faţă de înger” (6,15), într-o clipă de răpire de sine, căutând spre cer şi văzând mărirea lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu, a zis: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (7,56). Clipa împărtăşaniei este clipa de răpire, de cutremurare şi transfigurare; ar trebui să fie pentru orice creştin şi în special pentru mine, slujitorul lui Hristos, apropierea de Sf. Taină a Împărtăşaniei.

Ca odinioară Sfântului Ştefan, ni se deschid şi nouă, celor ce ne împărtăşim, cerurile, ca să vedem ceea ce patriarhii, proorocii şi toţi drepţii Vechiului Testament ar fi fost fericiţi să vadă. Sf. Apostol Pavel a demonstrat filosofilor epicurei şi stoici, adunaţi în areopagul atenian, că Domnul, care dă tuturor viaţă şi suflare (Faptele Apostolilor 17,25), este acelaşi Domn pe care Sf. Ştefan l-a văzut de-a dreapta lui Dumnezeu şi că El „nu este departe de fiecare dintre noi” (Faptele Apostolilor 17,27). Îndemnul pe care apostolul îl adresează învățaților păgâni din Atena, să „caute pe Domnul, că doar l-ar simți și l-ar afla”(Faptele Apostolilor 17, 27), îl simt și eu, ce stau în fața celei mai sfinte și mai sublime Taine instituite de Mântuitor pentru mântuirea noastră. Însuși Fiul lui Dumnezeu, așa cum a fost El pe pământ, stă gata pe altar și ni se oferă, sub chipul pâinii și al vinului, spre mâncare și băutură, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Mă întreb: sunt oare eu conştient de măreţia acestei clipe şi de importanţa ei hotărâtoare pentru viaţa şi lucrarea mea în via Domnului? Sunt pătruns de adevărul că şi eu, ca odinioară Moise, mă găsesc la poalele muntelui Hareb, în preajma rugului ce ardea şi nu se mistuia? (Ieşirea 3,2).

Când primesc Sfânta împărtăşanie aici este ceva mai mult decât acolo: „Voi nu v-aţi apropiat nici de muntele ce putea fi pipăit, nici de focul ce ardea cu flacără, nici de nor, nici de beznă, nici de vijelie, nici de glasul trâmbiţei, nici de răsunetul cuvintelor despre care cei ce îl auzeau s-au rugat să nu li se mai grăiască”, „ci v-aţi apropiat de muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul cel ceresc şi de zeci de mii de îngeri”, „de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, şi de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi, şi de Iisus, Mijlocitorul Noului Testament, şi de sângele stropirii care grăieşte mai bine decât al lui Abel” (Evrei 12,18-24). Auzim vocea care pluteşte deasupra Sf. Altar, voce care ne porunceşte să ne dezlegăm cureaua încălţămintelor (Faptele Apostolilor 7,33), a păcatelor care înfăşoară trupurile şi sufletele noastre. „Dezleagă cureaua încălţămintelor tale, căci locul pe care stai tu, în faţa mea, este pământ sfânt” (Ieşirea 3,5).

Asemenea lui Moise, suntem chemaţi şi noi pe munte pentru a primi putere de sus şi porunci, spre a ne pogorî în mijlocul poporului pe care avem datoria să-l scoatem din robia lui Faraon cel rău, din Egiptul păcatului (Ieşirea 11,12) şi al fărădelegii, şi să-l aducem în ţara făgăduinţei, unde curge lapte şi miere, în ţara unde Hristos este stăpân şi împărat, în care Evanghelia şi Crucea Lui luminează ca un far calea creştinilor. Gândul se opreşte şi se întreabă cu proorocul David: „Cine se va sui în muntele Domnului? Şi cine va sta în locul cef sfânt al Lui?” Răspunsul ni-1 dă acelaşi prooroc David: „Cel nevinovat cu mâinile şi curat cu inima, care n-a luat în deşert sufletul său şi nu s-a jurat cu vicleşug aproapelui său” (Psalmul 23, 3-4).

Mă întreb: pot afirma că mâinile îmi sunt curate? Dar inima? Nu mi-am nesocotit sufletul şi legitimile lui aspiraţii? N-am dorit niciodată rău aproapelui? Pot răspunde pozitiv la aceste întrebări elementare? Dacă nu, cum îndrăznesc să năzuiesc la salvare, când însuşi marele Apostol ne îndeamnă să „ne apropiem cu inimă curată, întru deplinătatea credinţei, curăţindu-ne prin stropire inimile de orice cuget rău, şi spălându-ne trupul în apă curată” (Evrei 10,22). Asemenea şi Apostolul Iacob ne îndeamnă zicând: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor, şi lămuriţi-vă inima, voi cei cu inima împărţită” (Iacob 4,8).

Cu mâini murdare și cu inimă împietrită și împărțită nu vei putea urca „numele Domnului”. Vinovăția mâinilor tale cu care de atâtea ori ai făcut rău fratelui tău, murdăria inimii tale, transformată în locaș al răutății și vicleșugului, sufletul tău rău, nesincer și întunecat și ura care clocotește ca uleiul fierbinte în inima ta contra fratelui tău, căruia de multe ori ar trebui să-i dai dragostea, pacea și iertarea, constituie pentru tine un balast care te trage în jos, te imobilizează, împiedicându-te să urci spre culmi de gândire şi simţire creştină, spre culmile idealului, unde se deschid sufletului perspectivele infinitului. Eu, care mă găsesc în faţa Sf. Potir pentru a mă împărtăşi, mă hotărăsc cu adevărat să fiu apostol şi misionar al Evangheliei Mântuitorului, să reprezint în „lumina şi sarea pământului” (Matei 5, 13), să fiu fermentul unei vieţi noi şi superioare, cu adevărat creştine. Sunt convins că păcatul constituie un obstacol în calea ridicării noastre spre idealul suprem, o piedică foarte serioasă în calea desăvârşirii noastre spirtuale şi morale.

Vorbind despre necesitatea de a ne desprinde de acest balast (păcatul), ce taie aripile năzuinţelor şi ale conştiinţei noastre în zborul spre înălţimi, Sf. Ap. Pavel ne dă drept pildă pe cei ce aleargă pe stadion: „Nu ştiţi voi că acei care aleargă în stadion, toţi aleargă, dar numai unul ia premiul? Alergaţi aşa ca să-l luaţi. Şi oricine se luptă se înfrânează de la toate. Şi aceia, ca să ia o cunună stricăcioasă, iar noi, nestricăcioasă” (I Corintei 9, 24-25). Ştim câte exerciţii fac iubitorii de sport, cum îşi „chinuiesc trupul” cei ce vor să participe efectiv la concursuri cu gândul de a câştiga premiul întâi, medalia de aur sau de argint? Cum se îmbracă în haine uşoare, lepădând orice i-ar împiedica să bată recorduri?

Asemenea acestor sportivi, dar pe alt plan, superior, şi pentru scopuri mai înalte şi ideale, sunt toţi cei ce vor să câştige, nu nişte lauri ce se vestejesc şi nici o medalie, fie ea cât de preţioasă, ci cununa fericirii veşnice şi Paharul mântuirii, în care Hristos Domnul se dă ca băutură celor ce aleargă drept la ţintă. Dacă sportivii fac antrenamente lungi, ţin un regim alimentar deosebit, duc o viaţă deosebită, cu atât mai mult trebuie să simtă necesitatea unei radicale transformări, a unei reale transfigurări cei ce vor să-L câştige şi să se împărtăşească cu Hristos. Datoria de a ne „dezbrăca de omul cel vechi şi a ne îmbrăca cu cel nou” (Coloseni 3, 9-10) este mai mult decât evidentă şi necesară, ca şi lepădarea oricărei poveri şi „a păcatului care uşor ne împresoară” (Evrei 12, 1), împiedicându-ne să ajungem la ţintă.

Apostolul Pavel, după ce ne îndeamnă să căutăm „cele de sus, unde se află Hristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3, 1) şi să „alergăm bine”, ne porunceşte să ne răstignim „trupul împreună cu poftele şi cu patimile” (Galateni 5, 7), lepădând de la noi „mânia, iuţimea, răutatea, hula, cuvântul de ruşine din gura noastră” (Coloseni 3, 8). Curăţiţi de „aluatul” cel vechi şi transformaţi în „frământătură nouă”, îmbrăcaţi în smerenie şi cu privirile veşnic aţintite la Iisus „căpetenia şi desăvârşitorul credinţei”, ştim că nu vom alerga în zadar. Ştim că ne vom împărtăşi cu „paharul binecuvântării”, cu „paharul Domnului”. În același timp, știm că cine nu se examinează pe sine și îndrăznește să vină la nuntă fără haină corespunzătoare, cine „va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat față de Trupul și de Sângele Domnului”.

Noi să ne răstignim cu Hristos, să ne omorâm mădularele noastre „cele de pe pământ: desfrâul, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia”. Cei ce vrem să devenim făpturi noi, cei ce avem aţintite privirile spre cer, spre locuinţa şi patria noastră cea adevărată, noi, care ne-am ascuns viaţa „cu Hristos în Dumnezeu”, noi, cei ce ne-am împăcat cu Dumnezeu prin sângele Fiului Său, ne împărtăşim, spre iertarea păcatelor şi spre iertarea de veci, cum spune Sf. Ap. Pavel. Prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Domnului, am devenit posesorii unei comori ce nu-şi găseşte echivalent în această lume. Aurul şi argintul sunt nimicuri pe lângă această comoară, pe care „nici moliile, nici rugina nu o strică şi pe care furii nu o sapă, nici nu o fură”. Limba omenească nu poate exprima măreţia clipei când Iisus Domnul pogoară în biserica sufletului nostru când ne împărtăşim.

Nu poate descrie nimeni cinstea deosebită la care a făcut Dumnezeu Tatăl părtaşi pe cei ce se închină „în duh şi adevăr”, cu credinţă şi dragoste Fiului Său. Este o cinste de care nici îngerii din ceruri nu se învrednicesc. „Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Au nu ştiţi că vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult cele lumeşti?” (I Corinteni 6, 2-3), ne aduce aminte Sf. Ap Pavel. Şi dacă aceste cuvinte se potrivesc oricărui creştin, sfinţit prin sângele lui Hristos şi purtător de Hristos, atunci, în măsură şi mai mare se referă la noi, la preoţi, care purtăm în mâinile noastre, în Sf. Altar, pe însuşi Domnul Iisus, îl predicăm lumii şi îl împărtăşim oamenilor credincioşi prin această mare şi înfricoşată Taină. Această mare cinste aduce după sine şi o răspundere pe măsură. Cel ce ne-a pus în inimă harul preoţiei, prin punerea mâinilor arhiereului, ne-a pus în mâini făclia adevărului, credinţei şi curăţeniei, făclie pe care avem datoria sfântă a o purta cu demnitate în lume, pentru ca „toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Dar ce rost are o lumină ascunsă sub obroc? Şi la ce foloseşte sarea stricată? Marele Apostol, avertizând pe toţi păstorii de suflete care şi-au uitat sfânta lor menire, îi întreabă: „Deci tu, cel care înveţi pe altul, pe tine însuţi nu te înveţi! Tu, cel care propovăduieşti: să nu furi – şi tu furi! Tu, cel care zici: să nu săvârşeşti adulter, săvârşeşti adulter! Tu, cel care urăşti idolii, furi cele sfinte! Tu, care te lauzi cu legea, îl necinsteşti pe Dumnezeu prin călcarea legii” (Romani 2, 21-23).

Dacă boala este periculoasă, recidiva poate fi fatală. Dacă înstrăinarea de Hristos Iisus aduce suferinţă şi durere, depărtarea de Hristos aduce inevitabil moartea sufletului şi osânda veşnică. După ieşirea din spital, bolnavul convalescent trebuie să respecte anumite prescripţii medicale, absolut necesare pentru o completă refacere. Ignorarea acestora aduce, mai devreme ori mai târziu deznodământul fatal – moartea. În aceeași situație se află și cei care, prin Sf. Taină a Mărturisirii și Împărtășirii, s-au curățit de lepra păcatului, cei care, prin Sângele lui Hristos au stins văpaia focului care urma să le ardă conştiinţa. Sufletul celui ce a primit cu vrednicie pe Hristos prin taina Sf. împărtăşiri s-a întărit cu putere de sus. El trebuie să rămână neclintit în faţa tuturor furtunilor vieţii. Surd la chemările ispititoare ale diavolului. El este mort pentru lumea plăcerilor, pentru păcat.

Creştinii îmbrăcaţi în Hristos sunt ca nişte stele strălucitoare pe firmamentul Bisericii şi al lumii. Ei nu se mai leapădă de Hristos, nu-1 vor trăda niciodată. Ei merg pe o „cale nouă şi vie” (Evrei 10, 20), care, în mod sigur duce la patria cerească, în raiul fericirii veşnice. Împărtăşirea se primeşte cu „frică şi cu cutremur”. „Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (I Corinteni 11, 29). Cel ce se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului se uneşte tainic cu Domnul şi, prin aceasta, îşi umple sufletul cu Hristos, dar şi cu toate bunurile duhovniceşti pe care le aduce o asemenea unire. „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru mine şi eu întru el. Precum m-a trimis pe mine Tatăl Cel viu şi eu viez pentru Tatăl, şi cel ce mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine… Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac” (Ioan 6, 56-58).

Aşadar, prin Sf. împărtăşanie nu am primit numai trezirea sufletului din somnul păcatului, nici numai împărtăşirea darurilor Duhului Sfânt şi împlinirea împărăţiei lui Dumnezeu în noi, ci şi chezăşia nemuririi, suntem părtaşi la viaţa cea veşnică, împreună cu toţi sfinţii care au dus „lupta cea bună”, rămânând, cu preţul oricăror sacrificii, fideli Mântuitorului. Oare pot spune, cu Apostolul Pavel: „Cele ce îmi erau mie câştig acestea le-am socotit pentru Hristos pagubă. Ci mai vârtos le socotesc pe toate că sunt pagubă, faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos, Domnul meu, pentru care m-am păgubit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc”? (Filipeni 3, 7-8). Însuşi marele Apostol, care purta pe trupul său „rănile Domnului Iisus” (Galateni 6, 17), luând astfel parte efectivă şi reală la patimile şi suferinţele Lui, spune că nu se simte desăvârşit: „Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând la cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata dumnezeieştii chemări de sus întru Hristos” (Filipeni 3, 14).

Dacă Sf. împărtăşanie este nu numai cea mai mare minune a creştinătăţii, ci şi cea mai mare dovadă a iubirii lui Dumnezeu faţă de noi, dacă Taina Sf. împărtăşanii este atât de mare şi de înfricoşată, atunci putem spune tuturor celor îndoielnici, celor cu inima împărţită, celor ce nu au tăiat toate legăturile cu păcatul, păşind la împărtăşirea cu această Sf. Taină, celor ce nu au putut lua hotărârea creştină de a rupe cu un trecut întunecat, celor ce nu au curajul să urce muntele Domnului, celor ce nu-şi pot fixa ochii pe culmile idealului, celor ce se uită cu regret înapoi la lumea distracţiilor plăcerilor şi păcatelor, că Mântuitorul le dă următoarea înştiinţare: „Nimeni care pune mâna pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăția lui Dumnezeu”(Luca 9, 62). Deci, să nu cuprindă deznădejdea inimile noastre, să nu lăsăm să apară descurajarea în suflete, slăbind credinţa noastră, ci să apărăm viaţa, sufletul de păcatele, fărădelegile care vin din multe părţi, nădăjduind spre Domnul Hristos, „Cel ce poate să ne ajute şi în care este mântuirea”. Ajutorul şi apărătorul nostru, mângâierea şi întărirea noastră, îndemnul nostru este Domnul Hriştos care ne cheamă: „Veniţi la mine cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Precum m-a iubit pe mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi, rămâneţi întru dragostea Mea”.

Sursa: Preot Ion Cârciuleanu, Divinitate, Societate, Om.