OMENIREA ȘI ISTORIA EI

[…] Omului îi este firesc să poarte ideea slobozirii „acestor mai mici”, legată de învățătura și chiar porunca lui Hristos privind vrednicia netrecătoare, veșnica a „acestor mai mici” înaintea Feței Tatălui: „Vedeți să nu defaimați pre vreunul dintr-acești mai mici” (Mt. 18: 10).

Sa mergem ceva mai adânc în istoria revoluțiilor. Trecând cu vederea pe cea Engleză, sa ne întoarcem către Marea Revoluție Franceză (1789). Eliberarea prizonierilor, declarația drepturilor omului și cetățeanului, constituția, lozinca „Libertate, egalitate, fraternitate”… Iar rezultatul – „dreptul de proprietate” și „libertatea inițiativei” – duce la centralizarea ca­pitalului și exploatarea fără omenie a celor „mai mici”, precum și la colonizarea raselor de culoare. Așa se naște ideea luptei pentru îndepărtarea exploatării omului de către om. Revoluția Rusă, cu ideile ei privind libertatea persoanei și a conștiinței, confidențialitatea corespondenței personale, libertatea presei și a întrunirilor, și un întreg șir de „libertăți”, și rezultatul ei: o și mai mare silnicire a persoanei și încălcarea tuturor libertăților insiruite. Revoluția Chineză: o rebeliune nesăbuită împotriva întregului „trecut”, altfel spus, „revoluția culturală” a lui Mao. Scriu despre cele larg cunoscute, de aceea scurtez la maximum. Să nu se socotească aceasta o simplificare necumpătată…

Când toate aceste „mișcări contrare” (contrare în raport cu ideile inițiale) se înfăptuiesc în legătura cu idei curat omenești, greu este să te împaci cu ele. Însă când asemenea idei contrare se ivesc de-a lungul istoriei legate de numele lui Hristos, a te împăca cu ele este cu neputință.Toți cei aflați la putere vor socoti judecățile mele ca pe niște aberații, ca o gândire neîntreagă, o orbeală; eu însă gândesc că ei sunt victimele unor tragice aberații. Ei își închipuie că nu-și contrazic ideea inițială, idealul cel dintru început, dar, în orbeala luptei pentru a o realiza nu văd ca faptele lor sunt contrare principiilor proclamate la început. Să lăsăm revoluțiile oamenilor. Să ne întoarcem către creștinismul nostru. Golgota lui Hristos, care a născut milioane de mucenici și de nevoitori ce s-au asemănat lui Hristos, în pla­nul istoriei văzute s-a preschimbat în… Vatican! Da, Vatican, care a devenit simbolul creștinismului în ochii omenirii de-a lungul atâtor veacuri.

Întreaga viața noastră duhovnicească trebuie să se zidească pe temeiul Dumnezeieștii Descoperiri. În afara ei nu se poate înțelege nici măcar în ce constă mântuirea omului. Hristos a venit în lumea noastră spre a împărtăși oamenilor cunoașterea căilor către înviere, ca să ne adauge Dumnezeieștii vecinicii. Cultura nevoinței Bisericii Orthodoxe poartă pecetea unui deo­sebit geniu. Părinții noștri se luptau pentru Dreapta-Slăvire spre a păstra cât mai deplin poruncile lui Hristos. A urma cuvântului Lui înseamnă a înțelege acel cuvânt cât mai adânc cu putință, până la a-l percepe ca purcezând de la Tatăl (v. Io. 15: 26). Fie­care îndepărtare de la Adevăr în mărturisirea lui duce neapărat la o îndepărtare și în faptele vieții noastre. Vedem că fiecare re­ligie, fiecare confesiune sau „denominație” trăiește într-un chip propriu ei, neasemănător celorlalte. Nu este nevoie a explica fap­tul că, atâta vreme cât mărturisirea prin cuvânt a credinței nu se potrivește deplin cu felul viețuirii, nu poate fi o rânduială sta­tornică în absolut nimic. „Viziunea teoretică” și „actul vieții” trebuie să ne devină o singură viață ce se organizează până la cele mai mici detalii. Mulți totuși se călăuzesc după principii ce nu coincid cu credința pe care o mărturisesc.

Domnul ne-a spus a păzi toate câte ne-a poruncit (v. Mt. 28: 20). Încălcarea până și a unei porunci „mai mici” (v. Mt. 5:19) atrage după sine o pagubă duhovnicească. Duhul învățăturii lui Hristos exclude „relativismul” ce împuținează dinamica tinderii noastre către adevărul integral. O înțelegere redusă a Evanghe­liei duce totdeauna la pierderea credinței. Doar o dureroasă, ba chiar, aș înclina a zice, o încordare limită a întregii noastre ființe ne va da puterea a ne însuși veșnicele cuvinte.

„Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Mt. 24: 35);

„Graiurile carile eu grăiesc voua duh sunt, și viață sunt“ (Io. 6: 63);

„Cuvintele carile ai dat mie, am dat lor, și ei le-au priimit și au cunoscut cu adevărat că de la tine am ieșit, și au crezut că tu m-ai trimis” (Io. 17: 8).

În vremea noastră pretutindeni se observă pierderea unei ast­fel de conștiințe. Foarte mulți oameni afirmă că pe Pămînt nu există confesiune care să poarte întreaga și deplina cunoaștere a Adevărului. Nici una dintre ele, în opinia lor, nu are dreptul să pretindă a fi singură adevărată. Un asemenea relativism slăbește avântul de a dobândi deplinătatea cunoașterii în domeniul Du­hului. Nu puțini sunt teologii care sincer doresc a trăi după Evanghelii și care înclină către lupta pentru dreptatea socială, care au pășit în arena mondială a luptei dintre clase, rase, gu­verne și altele asemenea. Hristos însa hotărît s-a lepădat a se amesteca în lupta fraților pentru împărțirea avuției. Pe lângă aceasta, El a adăugat ca adevărata nestricăcioasă viață nu sta în agonisirea bogățiilor (v. Lc. 12: 15). Se ivește întrebarea: Oare Evanghelia are o „dimensiune politică”? Toată lupta dintre popoare sau dintre clase se împletește cu violență: „Lovește duș­manul!”, însă porunca lui Hristos este: „Iubiți pre vrăjmașii voș­tri“ (Mt. 5: 44). Aceasta din urmă nicicum nu îngăduie a reduce Evanghelia la nivelul ucigător de frați al împărțirii bunurilor materiale. Episcopii, teologii, credincioșii în general, care au pășit în rândurile luptătorilor, socotesc pe cei care au refuzat să ia parte la astfel de acțiuni ca pe niște lași și fricoși. Cu cât mai primejdioasă este încaierarea cu cei asupritori, cu atât mai mult se întărește încrederea în misiunea umanitară ca fiind „mărturie” (mucenicie) pentru Hristos.

Neîmplicarea noastră este dictată de conștiința ca toată schimbarea pozițiilor noastre în relațiile sociale pe cale revolu­ționară, adică violența, se va dovedi la sfărșit a fi înlocuirea unei asupriri cu alta. Experiența istorică a dovedit-o de nenumărate ori. Noi înșine, de-a lungul vieții noastre, am observat cum ideea dreptății a însuflețit oameni spre lupta cu despotismul și ex­ploatarea, pentru libertatea și drepturile depline ale tuturor. Cu toate acestea revoluțiile au sfârșit ori s-au preschimbat în regi­muri teroriste ce au zdrobit un uriaș număr al populației, lipsindu-o de cele mai elementare drepturi, și altele asemenea. Oricât de adâncă ar fi revolta noastră față de nedreptățile unui anume regim, transformarea lui trebuie să se producă prin îndelungatul proces al ridicării nivelului moral general al oamenilor. Nu avem dreptul a săvârși acte de violență în numele lui Hristos nici măcar asupra violenților. Dar putem vădi nedreptatea, în vreme ce ne străduim a rămâne drepți față de toți, și o și facem, atunci când vedem folos izvorând din cuvântul nostru. Însăși săvârșirea Liturghiei, a jertfei pentru mântuirea tuturor este cea mai înaltă părtăsie în greaua luptă de a sluji omenirii. Nu ne este îngăduit a ne depărta de la țelul petrecerii în lumina poruncilor Domnu­lui. Preschimbându-ne întru una din puterile întunerecului, lup­tând pentru dominarea asupra fratelui, am stinge Lumina adusă de Dumnezeu pe Pământ. Iar pentru noi o astfel de nelegiuire este mai păgubitoare decât oricare alta. Lumea nu are nevoie de o „Biserică politică”. Caracterul înjosit al Bisericii lui Hristos în ultimele veacuri a dus la îndepărtarea în masă de ea.

Nu pu­tem reînnoi strălucirea duhovnicească a Bisericii decât printr-o străduință limită de a trăi creștinește, evanghelicește, neluând seama la cum se raportează la noi contemporanii noștri. De nu vor atinge creștinii adevăratele daruri duhovnicești și, mai presus de toate, sfințenia, propovăduirea lor prin cuvânt nu va fi decât a bate toba în deșert – „chimvale răsunătoare“ (v. 1 Cor. 13: 1). A se întoarce deplin către Pământ nu lasă oamenii a vedea ade­vărata esență a Bisericii ca împărăție a Dragostei Tatălui, ca în­tindere a strălucirii Duhului Sfânt, cale spre asemănarea cu întrutot-desăvârșitul Dumnezeu-Om – Hristos Iisus.

Nu trebuie să ne temem de vremelnica îndepărtare a oame­nilor de Biserică. Pilda lui Hristos, ramas desăvârșit Singur în ziua Golgotei Sale, să ne întărească a păși pe urma Lui. El a rămas singur, osândit de dreapta dregătorie a Romei, de legea Bisericii, până și de gloata norodului. Așadar, chiar dacă toți ne-ar părăsi, nici atunci nu s-ar cuveni să înjosim sau să îngustăm adevăratele dimensiuni ale Descoperirii Noului Legământ, date noua prin suferințele lui Hristos, până la nivelul unei „morale”, al unui „umanism ateu” sau al vreunui loc de vesele întruniri. Este posibil ca apostazia să ia dimensiuni și mai mari. Nu este exclus ca fiecare dintre noi să fie nevoit a fi gata a-și păzi cre­dința împotrivindu-se întregii lumi. Fie ei și miliarde, fie ca toți învățații și neînvățații să ne socotească nebuni – răspunsul nostru va fi unul și același: „Oricît aș fi de mic și neînsemnat, totuși, în Hristos, eu am dreptate, iar nu voi, cei din afara lui Hristos”.

Mi se pare cât se poate de limpede ca o „credință adogmatică” neapărat va duce la nivelul unei doctrine etice și chiar al unui moralism mediocru ce nu deranjează pe nimeni. Din neferi­cire, în viața istorică a Bisericilor creștine s-a pierdut în ultimele veacuri însuflarea celor dintâi creștini și totul s-a redus la forme sociale obișnuite.După trăirea anilor tragici a două Războaie Mondiale și revoluții, astfel de Biserici au devenit inutile ma­jorității oamenilor. Ele nu împlinesc adevăratele căutări duhovnicești. Mișcările ecumenice nu salveaza situația, întrucât unirea creștinilor se caută la un nivel mai prejos decât cel cuvenit, cu lepădarea căutării unei deplinătăți, numită „maximalism”.

După multe nedumeriri și rătăciri am ajuns a înțelege sensul istoriei lumii și omului. Eu așa cred acum. Nu de la sine am aflat acest bun, ci prin arătarea lui Dumnezeu în trup asemenea nouă. Mărturisind personalismul creștin în însemnătatea sa mai adân­că, eu, firește, totdeauna vorbesc despre cunoașterea personală, iar nu cea obiectivă, care în planul duhului nicicum nu există. „Personal” nu este totuna cu „subiectiv”, în înțelesul general al cuvântului. Personalismul lui Dumnezeu Însusi, după al Cărui chip suntem zidiți, este temeiul universalismului nostru pe care Domnul ni l-a descoperit prin dragostea poruncită de El. Porunca Lui nu are hotar: ea se exprimă printr-o dragoste atotcuprinză­toare, iar nu printr-o filosofie abstractă. În rugăciunile pe care Dumnezeu mi le-a dat, eu am trăit istoria lumii și a omului ca pe a mea proprie. În căutările unei viziuni a lumii cât mai apro­piată de realitatea însăși, viziune neapărat trebuincioasă pentru o adevărată viață, înlăuntrul meu se iscau conflicte furtunoase, felurite sisteme religioase și filosofice se ciocneau între ele spre a pune stăpânire pe mine. Astfel de evenimente lăuntrice luau uneori un caracter tragic. Ele îmi răpeau atenția de la eveni­mentele din afară; dar, când mintea caută către ele, nu puteam sa nu văd anumite paralele între lumea lăuntrică și cea din afară. Am în vedere conflictele internaționale ale veacului nostru.

Domnul m-a scos din fundăturile oarbe ale nedumeririlor și tragediilor omenești: pentru mine El este totul. Având în trecut dispoziții ironice față de mine însumi, porunca lui Hristos: „Vedeți să nu defăimați pre vreunul dintr-acești mai mici” (Mt. 18: 10), eu o lepădasem în chip stupid, răzând de mine însumi. Știu că sunt nimic, dar Atotputernicul îmi arată nemărginirea Sa și, în El, măreția acestor „mai mici”. Oricât de neînsemnat aș fi, viața mea nu este o glumă deșartă: duhul meu neîncetat caută către Fața Tatălui meu Cel ceresc (cp. Mt. 18: 10). Hristos, prin fiecare cuvânt al Său, ne pune în fața Ființei Absolute. Fiecare clipă a existenței noastre este însemnată: pentru fiecare lucru avem nevoie de un răspuns esențial. De aici decurge nevoia conformității între existența istorică a omenirii și ceea ce se petrece înlăuntrul celor care au crezut în Hristos. A fi creștin înseamnă a crede în biruința asupra lumii (Io. 16: 33), și nimic mai puțin. Smerenia poruncită de Hristos lărgește până la nețărmurire ori­zonturile duhului nostru. În avântul dragostei Lui de-Sine-deșertande devine cu putință a atinge cel mai înalt ideal – Dumnezeul Dragostei în Sfânta Treime. Către El tânjește smerenia, și nu se oprește la nimic din cele zidite. Smereniei îi este străină închiderea în sine în chingile iubirii patimașe de sine: ea ne des­chide mintea și inima către dragostea cea „până întru sfârșit” (v.Io. 13: 1).

O butadă sovietică zicea: „Tovarăși, capitalismul este exploatarea omului de către om; comunismul – invers!”. 

Sursa: Arhim. Sofronie Saharov, Taina vieții creștine, Editura Accent Print, 2014