Pocăința neîncetată, sursă a vieții duhovnicești autentice

Părinţi duhovniceşti ai Răsăritului arată că pocăinţa nu are limite de timp şi loc, ci de stare duhovnicească. Adevărata spovedanie sau pocăinţă trebuie să conducă la pocăinţa neînce­tată, ca stare de adevărată cunoaştere a noastră şi de adevărat discernământ duhovnicesc. Ea trebuie să devină o atitudine permanentă în viaţa noastră, „un neîncetat flux şi reflux, apus şi ră­sărit, început nou şi bun”.

Am văzut că dinamismul vieţii duhovniceşti e legat de po­căinţa permanentă. Aceasta întreţine în noi necontenit dorul de desăvârşire, de absolut, dorul de a ne asemăna, cât ne este cu putinţă omeneşte, cu Dumnezeu. Părinţii spiritualităţii răsări­tene, vorbind despre înălţimea idealului creştin, au grijă, pe de altă parte, să adauge, atunci când descriu mijloacele de atingere a lui, „atât cât este cu putinţă omeneşte”, ceea ce constituie o probă de adevărată cunoaştere a firii omeneşti, cu toate slăbi­ciunile şi puterile sale, dar şi de realism duhovnicesc.

Cea mai frumoasă descriere a lucrării şi valorii pocăinţei permanente pentru urcuşul nostru spiritual, şi modul în care tre­buie să se efectueze ea, îl evidenţiază Sfântul Simeon Noul Te­olog: „Trebuie să ai totdeauna în tine frica lui Dumnezeu şi să cercetezi în fiecare zi ce ai făcut bine şi ce rău. Iar de cele bune să uiți, ca nu cumva să cazi în patima slavei deșarte, iar față de cele potrivnice să te folosești de lacrimi împreunate cu mărturisirea și cu rugăciunea stăruitoare. Cercetarea să-ţi fie aşa: Sfârşindu-se ziua şi venind seara, cugetă întru tine: Oare cum am petrecut ziua, cu ajutorul lui Dumnezeu? N-am osândit pe cineva, nu l-am grăit de rău, nu l-am scârbit, n-am căutat la faţa cuiva cu patimă, sau n-am fost neascultător celui mai mare în slujbă şi nu mi-am neglijat-o pe aceasta? Nu m-am mâniat pe cineva, sau, stând la rugăciunea de obşte, nu mi-am ocupat min­tea cu lucruri nefolositoare, sau n-am lipsit de la biserică şi de la pravilă, îngreuiat de lene? Dacă te găseşti nevinovat de toate acestea (ceea ce e cu neputinţă, «căci nimeni nu e curat de în­tinare, nici măcar o singură zi din viaţa lui» – Iov 14, 4) şi ni­meni nu se va lăuda că are inima curată, strigă către Dumnezeu cu multe lacrimi: Doamne, iartă-mi toate câte am greşit cu lu­crul, cu cuvântul, cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Căci multe greşim şi nu ştim”.

Deci sentimentul pocăinţei permanente are la bază conşti­inţa păcătoşeniei noastre. Tot în acest sens, ca un mijloc esen­ţial de conştientizare a stării noastre morale, Părinţii filocalici recomandă gândul sau meditarea permanentă la moarte, la ju­decata de după aceasta, la chinurile iadului, pe care le vor su­feri cei care şi-au irosit viaţa în păcate şi patimi, la bucuria co­muniunii şi a iubirii, de care se vor bucura cei drepţi.

Pentru Sfântul Isaac Sirul, conştiinţa păcătoşeniei proprii e mai importantă decât harisma învierii morţilor. Cel ce suspină un ceas, consideră Sfântul Isaac, e mai bun decât cel ce foloseş­te lumii întregi prin gândirea sa, după cum cel ce s-a văzut pe sine şi păcatele sale e mai bun decât cel ce a văzut îngeri.

În legătură cu această cugetare la moarte, Evagrie Monahul ne dă următorul sfat: „Aşezându-te în chilia ta, adună-ţi mintea şi gândeşte-te la ceasul morţii. Priveşte atunci la moartea trupu­lui, înţelege întâmplarea, ia-ţi osteneala, dispreţuieşte deşertă­ciunea din lumea aceasta, atât a plăcerii, cât şi a străduinţei, ca să poţi să rămâi nestrămutat în aceeaşi hotărâre a liniştii şi să nu slăbeşti. Mută-ţi gândul şi la starea cea din iad, gândeşte-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară? sau în ce cumplită suspinare? în ce mare spaimă şi frământare? sau în ce aşteptare? Gândește-te la durerea sufletului cea neîncetată, la lacrimile sufletești fără sfârșit. Mută-ți apoi gândul la ziua învierii și la înfățișarea înaintea lui Dumnezeu”.

Moartea de o va avea omul în minte, spune Sfântul Anto­nie, nemurire este, dar, adaugă el, nu de moarte trebuie să ne te­mem, nu de ea trebuie să ne îngrijim, ci de pierderea sufletului, care echivalează cu moartea veşnică.

Cea mai recomandată metodă a asceticii filocalice de pază faţă de păcat este rugăciunea neîncetată, unită cu această cuge­tare la moarte şi la cele ce îi vor urma: scaunul înfricoşat şi cu­tremurător al judecăţii, lacrimile sufleteşti fără sfârşit, spaima şi frământările. Aceasta este aducerea aminte de moarte, moar­tea de fiecare zi, suspinul de fiecare ceas, la care îndeamnă Sfântul Ioan Scărarul.

Criteriul clasic de mare discernământ duhovnicesc este cel menţionat de Evagrie: să ne purtăm în viaţa de zi cu zi ca şi cum am muri şi ar trebui să dăm socoteală a doua zi, iar faţă de trup să ne îngrijim, ca şi cum ar trebui să trăim mulţi ani.

Această conştiinţă a păcătoşeniei noastre, izvor al căinţei neîncetate, e o dovadă de autocunoaştere, de reală cunoaştere a noastră. Această cunoaştere ne ajută să ne păzim conştiinţa – acel dar dumnezeiesc de care vorbesc Părinţii filocalici – curată, faţă de Dumnezeu, de părintele nostru duhovnicesc, faţă de oa­meni şi lucruri. Conştiinţa este „oglinda” vieţuirii noastre. Cu­răţia sau întinarea ei stă în puterile noastre. Omul o poate păs­tra curată şi luminată, privind în ea voia şi glasul lui Dumnezeu, sau o poate călca, dispreţui, întuneca, devenindu-i potrivnic, iar la judecată având-o drept osânditor.

Ne păzim conştiinţa faţă de Dumnezeu când îi respectăm şi împlinim poruncile Sale; faţă de duhovnic, spovedindu-ne cu sinceritate şi înfăptuindu-ne canonul dat; faţă de semeni, nefăcând nimic din ceea ce ştim că necăjeşte sau răneşte pe aproapele, fie cu lucrul, fie cu cuvântul, fie cu înfăţişarea, fie cu pri­virea. Iar faţă de lucruri, nefolosindu-le rău, nestricându-le, ci descoperindu-le adevărata lor raţiune, cea dumnezeiească, în le­gătură cu Raţiunea supremă – Hristos.

Cunoaşterea de sine e una dintre cele mai adânci cunoaşteri pe care o poate dobândi omul. Într-o primă fază, aceasta con­stă în cunoaşterea stării noastre de păcătoşenie, de nedeplinătate duhovnicească. Pe o treaptă superioară, această cunoaștere obiectivă dobândește un sens moral mai accentuat, constând în dorința de a ne elibera de patimi și de a dobândi virtuțile, pentru a ajunge la adevărata cunoaștere și trăire a lui Dumnezeu.

A ne cunoaşte pe noi înseamnă, pe treptele cele mai înalte ale vieţii duhovniceşti, a fi conştienți de adâncul pe care îl re­prezintă fiinţa umană, a descoperi împărăţia lui Dumnezeu din lăuntrul nostru, din adâncul nostru cel de taină, cum preferă aceşti scriitori spirituali să numească inima noastră. Însă, a depista, sesiza şi experia prezenţa harismatică a lui Dumnezeu, sălăşluit, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, în adâncul sufletu­lui nostru, încă de la Botez, înseamnă a experia infinitatea de sensuri şi înţelesuri, abisul de bunătăţi dumnezeieşti din sufle­tul nostru pe care păcatul nu le poate decât acoperi, a actualiza toate aceste potenţe.

De aceea, celui ce se cunoaşte pe sine cu adevărat, i se dă cunoştinţa tuturor. Aşa se întâmplă cu sfinţii, care, datorită vieţii lor îmbunătăţite, dobândesc o cunoaştere lărgită, extinsă, expresie a cunoaşterii şi inspiraţiei pe care le aduce Duhul Sfânt. Sfinţii îşi cunosc deplin piscurile şi adâncurile sufletu­lui, îi cunosc şi pe ceilalţi ca pe ei şi au o anumită cunoaştere a celor viitoare.

Cunoaşterea de sine a celui duhovnicesc nu e o cunoaştere exterioară, unilaterală, limitată, ci una lăuntrică, în bogăţia de sensuri pe care o are viaţa omenească. Este o cunoaştere experi­mentală, prin participarea şi unirea cu realitatea cunoscută, care, pe treptele cele mai înalte este însuşi Dumnezeu, izvorul oricărei cunoaşteri şi autocunoaşteri. Cunoaşterea de sine este, la cei duhovniceşti, luminată de Dumnezeu, căci nu putem cu­noaşte bine, autentic şi nu ne putem cunoaşte cu adevărat decât în Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Doar harul dumnezeiesc poate potenţa firea umană până la sesizarea cât mai exactă, interioară, a realităţilor vieţii sufleteşti.

Cunoaşterea de sine este totdeauna un act de pocăinţă, căci, pe măsură ce înaintăm în această cunoaştere, pe lângă plu­surile duhovniceşti, ne dăm seama permanent şi de minusurile sau de scăderile noastre, nu atât intelectuale, raţionale, cât mai ales morale, duhovniceşti. Adevărata cunoaștere de sine începe prin pocăință și nu se termină niciodată, cufundându-se tot mai mult în adâncul, în oceanul sau abisul smereniei. Pe treptele cele mai înalte, cunoașterea de sine înseamnă a simți deplin condiția de creatură, față de Creatorul iubitor.

Și, spune Sfântul Petru Damaschin, celui ce se cunoaște pe sine așa cum este, i se dă sau i se descoperă cunoștința tuturor. Spiritualitatea filocalică vorbeşte despre părinţi duhovniceşti văzători cu duhul, care au darul străvederii sau înainte-vederii, al cardiognoziei, al sfatului, al proorociei sau profeţiei. Toate acestea sunt efectele pazei minţii sau trezviei, la care se adaugă darul Sfântului Duh.

La această cunoaştere de noi înşine, dovadă a discernămân­tului duhovnicesc, ne îndeamnă şi Ava Dorotei, ucenic al Sfân­tului Ioan Scărarul, spunându-ne că „suntem datori să ne cer­cetăm nu numai în fiecare zi, ci şi în fiecare an şi lună şi săptămână şi să zicem: «în prima săptămână, eram împovărat cu această patimă. Oare cum sunt acum?» De asemenea, să se cerceteze toţi în fiecare zi pe ei înşişi, întrebându-se: «Oare am înaintat puţin sau ne aflăm în aceleaşi, sau am căzut şi mai rău?». Avem datoria să ne cercetăm zilnic, pentru modul în care ne-am petrecut ziua şi noaptea, dacă am avut sau nu râvnă la rugăciune, la priveghere, la citirile dumnezeieşti şi totodată să ne sârguim să ne pocăim şi să ne îndreptăm pe noi înşine, având convingerea că pocăinţa permanentă duce la micşorarea răutăţilor, adică a patimilor.

Tot în legătură cu pocăinţa permanentă, Sfântul Marcu Ascetul ne învaţă că trebuie să ne căim nu numai pentru păca­tele deja săvârşite, ci şi pentru binele înfăptuit, pentru că am fi putut să-l gândim şi să-l fi săvârşit înainte. Părinţii ne dau te­meiuri să ne pocăim pentru fiecare faptă bună sau rea, pentru cantitatea lor de nedesăvârşire. Pocăinţa permanentă trebuie să urmeze tuturor faptelor, gesturilor, cuvintelor şi gândurilor noastre păcătoase, pentru neputinţa noastră de a le curăţi şi spi­ritualiza, dar totodată trebuie să însoţească fiecare faptă, cuvânt sau gând bun, virtuos, pe care-1 avem cu privire la acestea, tre­buie să ne pocăim pentru ezitarea noastră de a le fi săvârşit până atunci sau actualiza, precum şi pentru doza de imperfecţiune, pentru amprenta de nedeplinătate a lor.

Regula Părinţilor filocalici este că pocăinţa trebuie să pre­ceadă, să însoţească şi să urmeze fiecare acţiune, lucrare, cu­vânt sau gând pentru nedesăvârşirea lor.

În mod deosebit, darul pocăinţei e legat de smerita cuge­tare şi de darul lacrimilor. Darul lacrimilor – donum lacrimarum – arată gradul sau nivelul pocăinţei noastre. Sfântul Simeon Noul Teolog spune: „Să nu zică cineva că este imposibil a plân­ge zilnic, căci cine vorbește astfel afirmă că este imposibil să te pocăiești în fiecare zi și răstoarnă întreaga Sfântă Scriptură, ca să nu zici chiar porunca lui Dumnezeu”.

Pe treptele cele mai înalte ale pocăinței, locul cuvintelor, care păstrează totuși ceva exterior, este luat de lacrimi, ca expresie a participării depline, integrale a ființei noastre la viața duhovnicească. Când orice cuvânt tace, despre pocăință și dragostea noastră de Dumnezeu vorbesc lacrimile.

Chiar din aceste scurte considerații privind valoarea pocăinței în viața duhovnicească, ne putem da seama că ea are un rol central și reprezintă o lovitură dată păcatului și patimii, în încrengătura lor, în rodirile lor perverse și păcătoase, dar în același timp, la rădăcina lor. Pocăința lovește în temeliile, în esența, în cauzele păcatelor. Ea distruge nu numai manifestările lor, ci le subrezește temelia, lovește în gândul prim sau intenția păcătoasă. Ea nu e doar o piedică pusă în calea păcatului, un frâu al firii, ci are un rol pozitiv, constând în darul ei de a reîntoarce aceste puteri ale firii, care lucrau orbește păcatul, spre spiritualizarea lor, spre bine și adevăr, spre Dumnezeu și semeni.

Căința este încercarea ascetică, profundă, curățitoare, de ridicare deasupra valurilor mării păcatului și patimilor, pe marea liniștită a virtuților și către orizontul, către văzduhul infinit al desăvârșirii. Este ieșirea și înaintarea din oceanul tenebros al egoismului, al mulțumirii de sine și al complacerii în această situație de decădere a noastră, către văzduhul senin al iubirii și respectului deplin.

Pocăința e o forță morală de primă valoare, sursa oricărui progres spiritual al creștinului. Pocăința este cea care – după cum mărturisește Sfântul Ioan Scărarul – învie, plânsul, cel care bate la ușa cerului, iar cuvioasa smerenie, cea care îl deschide, de calitatea ei depinzând succesul sau încununarea oricărui efort duhovnicesc.

Sfântul Ioan Scărărul ne avertizează că: „Nu vom fi învinuiți, o prieteni, la ieșirea sufletului, că nu am săvârșit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am plâns”, adică pentru faptul că nu ne-am pocăit. Ori de câte ori greșim, să ne pocăim, dacă vrem să avem conștiința apărător și să nu ne acuze și să ne smerească faptele noastre. Iar dacă vrem să nu avem pentru ce să ne pocăim – deși Părinții îi deplâng pe acești „desăvârșiți” – să nu greșim.

Sursa: Preot Ioan C. Teșu, Teologia Necazurilor.