Rolul părintelui duhovnicesc în viața creștină

Conform scrierilor ascetice, un rol fundamental, de căpe­tenie, îl are în viaţa noastră, părintele duhovnicesc. Rolul său este esenţial în lucrarea de restabilire a adevăratei legături de viaţă şi în restaurarea noastră ontologică în fundamentele vieţii creştine comunitare.

„Arta duhovnicească”, de care vorbeşte Sfântul Ioan Casian, este „cea mai grea dintre toate” şi de aceea ea are ne­voie de învăţător, pentru că este „ascunsă şi nevăzută şi numai de inima curată poate fi văzută. Neizbutirea în această artă nu aduce, potrivit lui, numai paguba vremelnică, în această lume, ci şi moartea veşnică a sufletului”.

Cel care nu are un duhovnic şi nu umblă potrivit sfatului acestuia, „seamănă foarte multe cu osteneală şi cu sudoare, lu­crând ca în vis, dar nu seceră cu adevărat decât foarte puţin”.

Cu privire la alegerea duhovnicului, prevalează motivele de ordin duhovnicesc, referitoare la viaţa sa interioară şi la da­rurile sale duhovniceşti, dobândite ca urmare a unei vieţuiri cu­rate. Principiul fundamental al alegerii sale este calitatea sa de a fi „un povăţuitor şi dascăl neamăgitor”, adică să fie bun cu­noscător al învăţăturii de credinţă, iar prin viaţa sa să fie adevă­rat mărturisitor al ei. El trebuie să fie înalt la înţelegere, sme­rit la cugetare, blând în toate purtările sale.

Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm şi să le apreciem la părintele duhovnicesc, cel mai de preţ este dreap­ta socoteală sau discernământul duhovnicesc. Un astfel de du­hovnic poate să discearnă felurile gândurilor care ne învăluie: îngereşti sau dumnezeieşti, omeneşti sau drăceşti şi să ne dea sfatul mântuitor, de suflet folositor. Adevăratul duhovnic „trebuie să aplice leacurile potrivite. Celor împovăraţi de păcate grele şi uşor aplecaţi spre deznădejde, le este potrivit leacul al doilea: jugul blând şi sarcina uşoară. Celor ce tind spre un cu­get înalt şi mândru, le este potrivit leacul dintâi: calea îngustă şi plină de necazuri”.

Părintele duhovnicesc trebuie să fie un bun cunoscător al realităților duhovnicești, al războilui nevăzut, nu atât din citiri, cât mai ales din experiență, pentru a putea discerne în viața ucenicilor săi de ce fel este războiul sau părăsirea: dumnezeiască sau drăcească. Sfântul Nil Ascetul spune că povăţuitorul trebuie să aibă mai întâi de toate ştiinţă, adică viaţă şi cunoştinţe duhovniceşti, pentru ca să nu-i fie necunoscută nici una din uneltirile vrăjmaşilor şi să poată discerne, adică să sesizeze, să înţeleagă şi să dea remediul cel mai bun pentru toate ispitele as­cunse ale războiului la care sunt supuşi ucenicii săi. în felul acesta le va face celor încredinţaţi lui, biruinţa neostenicioasă şi-i va scoate încununaţi din luptă. Dar, adaugă el, „e rar un povăţuitor ca acesta şi nu se găseşte uşor”.

Sfântul Petru Damaschin ne învaţă că adevăratul duhovnic are o instituire divină şi daruri duhovniceşti deosebite: „De aceea nu este tot omul vrednic de încredere, ca să dea sfat ce­lor ce-1 caută, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul deosebirii şi a dobândit, din străduinţa în nevoinţă, o minte stră- văzătoare… Iar acesta trebuie să fie cu multă smerenie şi să nu dea sfaturi tuturor, ci numai celor ce le cer de bunăvoie şi îl în­treabă nesilit şi învaţă după rânduială”.

în istoria spiritualităţii Răsăritului ortodox sunt consemna­te numeroase cazuri de duhovnici cu daruri deosebite. Darul discernământului duhovnicesc – to dioratikon harisma – este un semn al prezenţei şi lucrării în şi prin acesta a Duhului Sfânt şi se manifestă sub forma a două daruri duhovniceşti esenţiale: cunoaşterea tainelor lui Dumnezeu (teologia) şi cunoaşterea se­cretelor sau tainelor inimilor (cardiognosia). El dobândeşte o perspicacitate duhovnicească, spirituală, care vede prin trup, dincolo de spaţiu şi timp (proorasis).

Darul discernământului – diacrisis – este mai importat decât toate celelalte daruri atunci când este vorba de conducerea duhovnicească a oamenilor. Diacriticos, părintele duhovnicesc era adeseori și dioraticos, având darul citirii în inimile ucenicilor.

Acelaşi Sfânt Nil Ascetul subliniază legătura duhovni­cească creată între duhovnic şi ucenici, spunând că neiscusinţa învăţătorului pierde pe învăţăcel, după cum şi negrija învăţăcei­lor aduce primejdie învăţătorului, mai ales când la neştiinţa ace­luia se adaugă trândăvia lor. „Căci nici învăţătorul nu trebuie să uite ceva din cele ce ajută la îndreptarea supuşilor, nici învăţă­ceii nu trebuie să treacă cu vederea ceva din poruncile şi sfatu­rile învăţătorului. Pentru că e lucru grav şi primejdios atât ne­ascultarea acelora, cât şi trecerea greşelilor cu vederea de partea acestuia”.

Odată găsit sau aflat un astfel de părinte duhovnicesc, tre­buie să ne ataşăm de el şi să-l ascultăm ca pe un vestitor pen­tru noi a voii lui Dumnezeu. Sfinţii Calist şi Ignatie Xanthopol arată că, aflând un astfel de povăţuitor, trebuie să ne lipim de el cu toată fiinţa, ca nişte adevăraţi fii duhovniceşti, ascultân- du-i povăţuirile şi socotindu-1 ca pe Hristos însuşi.

Sfântul Simeon Noul Teolog ne îndeamnă să ne descope­rim în fiecare zi gândurile părintelui duhovnicesc şi să primim sfatul sau cuvintele sale „ca din gură dumnezeiească”, iar Cuviosul Isaia ne recomandă următoarele: „Primeşte sfatul Părinţilor tăi şi vei trăi tot timpul tău în odihnă”.

Sfatul duhovnicului e absolut necesar pentru a fi feriţi de căderi noi şi mai mari, pentru restaurarea şi progresul în această viaţă nouă, curată. Sfinţii Calist şi Ignatie ne arată, în acest sens, că „acela care doreşte să vieţuiască fără greşeală trebuie să pe­treacă într-o îndelungată deprindere şi în cunoaşterea celor dumnezeieşti şi în viaţa împodobită cu cununa virtuţilor – şi să socotească porunca şi sfatul lui ca pe cuvântul şi sfatul lui Dumnezeu. Căci mântuirea, zice, este în sfătuire multă” (Prov. 11,14). Credinciosul trebuie să i se încredinţeze întru totul du­hovnicului său şi să aibă în el încrederea pe care o are în însuşi Mântuitorul Hristos, pentru că părintele duhovnicesc nu face altceva decât să exprime sau să vestească ucenicului voia şi lu­crarea lui Dumnezeu, în viaţa lui. De aceea, Sfântul Ioan Scă- rarul spune că nu trebuie să ne îndoim niciodată de duhovnicul nostru, nici chiar dacă l-am vedea curvind, căci, spune Sfântul Ioan, ochii adesea ne mint.

Dintre calitățile sau însușirile adevăratei spovedanii, Părinții filocalici insistă asupra sincerității ei și a conștiinței păcătoșeniei noastre, care duc la adevărata căință. „Trebuie să luăm aminte – spune Sfântul Diadoh al Foticeii – la simțirea cu care facem mărturisirea, ca nu cumva conștiința noastră să se mintă pe sine, cugetând că s-a mărturisit de ajuns laui Dumnezeu. Fiindcă judecata lui Dumnezeu este cu mult mai bună decât conștiința noastră”.

Roada mărturisirii curate este, după cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, nepătimirea sufletului, care înseamnă ştergerea păcatului.

Sfântul Simeon ne spune că pocăinţa ne spală de întinăciu- nea faptelor ruşinoase şi ne mijloceşte primirea şi împărtăşirea Sfântului Duh. Darul suprem şi distinctiv al adevăratei pocăin­ţe este neţinerea de minte a răului. Sfântul Isaac Şirul ne dă şi un criteriu după care să ne dăm seama că am dobândit iertarea pentru păcatele spovedite: când sufletul va simţi că le urăşte cu desăvârşire şi va lucra cele contrare lor, adică virtuţile.

Sursa: Prot. Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor.