Rugăciunea – maică a virtuţilor

Părinţii filocalici evidenţiază permanent valoarea rugă­ciunii de izvor şi încununare a tuturor virtuţilor.

Evagrie vorbeşte despre „calea fericită a rugăciunii”, ca­re e o cale a virtuţilor, ce apropie de Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul spune că rugăciunea e numită virtute, dar ea este „maica virtuţilor”, căci ea le naşte pe acestea, prin împreuna­rea cu Hristos, iar Sfântul Ioan Scărarul numeşte rugăciunea „izvorul virtuţilor şi pricinuitoarea harismelor”.

Părinţii leagă această virtute generală, atotcuprinzătoare, de alte virtuţi din ierarhia ascetică răsăriteană tradiţională. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că rugăciunea şi cererea îşi împlinesc consistenţa când le împodobim prin virtuţi, când „cel ce se roagă aduce rugăciunea sa lui Dumnezeu, împreună cu faptele poruncilor”.

Rugăciunea devine lucrătoare şi tare când este înaripată de virtuţi şi este nelucrătoare şi inertă atunci când rugătorul nu o însufleţeşte prin practicarea virtuţilor.

Teognost, în scrierea sa Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie consideră că „nimic nu este mai bun decât rugăciunea curată, din care ţâşnesc, ca dintr-un izvor, virtuţile: înţelegerea, blândeţea, dragostea, înfrânarea, ajutorul care ne vine de la Dumnezeu, deodată cu mângâierea”^.

Însă, în mod deosebit, Părinţii consideră rugăciunea curată un rod al smeritei cugetări. Ilie Ecdicul spune că răbdarea con­stituie casa rugăciunii, căci este ţinută de ea, iar smerenia este materia ei, căci se hrăneşte din ea. Dacă rugăciunea noastră nu este împodobită de smerita cugetare, simplitate şi bunătate – spune Simeon Metafrastul – rugăciunea aceasta sau mai bine zis părută rugăciune prea puţin ne poate folosi…”.

Sporind prin smerenie, rugăciunea rodeşte în dragoste. Toa­te virtuţile ajută minţii să câştige, în grade diferite, dragostea dum­nezeiască. Dar, mai mult decât toate, rugăciunea curată. Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, îi caută compania, vrea să-I simtă cât mai mult prezenţa şi apropierea, în stare de rugăciune.

Sursa: Preot Ioan C. Teșu, Teologia Necazurilor.