„Sfânta iubire după har”
Unirea cu Dumnezeu se înfăptuieşte la capătul rugăciunii neîncetate şi este expresie a iubirii desăvârşite, prin aceasta din urmă înţelegându-se suma şi culmea tuturor virtuţilor. Ea se dobândeşte prin nevoinţă şi osteneală în scopul dobândirii totalei nepătimiri şi a cununii virtuţilor – iubirea faţă de Dumnezeu.
În această iubire, se înaintează pe măsura nepătimirii noastre. Ea are un început, care constă în dispreţuirea lucrurilor văzute şi omeneşti. Mijlocul ei este curăţirea inimii şi a minţii, din care ne vine dezvăluirea minţii şi cunoaşterea Împărăţiei cerurilor ascunsă în noi. Iar sfârşitul sau desăvârşirea ei este iubirea deplină a lui Dumnezeu şi dorinţa firească a unirii cu El şi a odihnei în El.
Pe această treaptă a vieţii duhovniceşti, dragostea se manifestă ca un rod exclusiv al harului, ca o lucrare exclusivă a Duhului Sfânt. Sufletul, dispreţuind toate cele de jos şi „rănit în întregime de dragostea lui Dumnezeu”, încearcă a „ieşire străină şi dumnezeiească”. După ce a văzut limpede firile făpturilor şi raţiunile lor şi a înţeles sfârşiturile lucrurilor omeneşti, nu mai rabdă să fie înăuntrul zidirii şi să mai fie hotărnicit de ceea ce-l mărgineşte. Ci ieşind din hotarele nemărginite ale firii şi ale lumii şi înălţându-se deasupra acestora, pătrunde, într-o „tăcere de negrăit”, „în chip negrăit”, la cele cereşti, adică în întunericul cunoştinţei lui Dumnezeu şi priveşte, prin iluminarea harului, frumuseţea Celui ce este, în lumina înţelesurilor Înţelepciunii negrăite”.
Prin iubirea tot mai deplină de Dumnezeu, omul îşi redescoperă, îşi regăseşte odihna sufletului său, atât de zbuciumat prin ieşirea din albia adevăratei sale vieţi, produsă de păcat. Îl redescoperă pe Dumnezeu ca fiind Subiectul sau Persoana care are faţă de el cea mai curată, frumoasă şi bogată iubire, descoperă şi îşi dă seama că fără dragostea Sa, el este nimic, că viaţa la nimic nu-i foloseşte, este o viaţă searbădă, pustiită şi, în acelaşi timp, creşte în iubirea sa faţă de „Iubirea Cea dintâi” şi „Suprema Dragoste”. Văzând cu ce iubire i Se dăruieşte Dumnezeu, omul îi răspunde curat şi sincer, cu ceea ce are el mai bun de oferit lui Dumnezeu – dragostea curată şi rugăciunea neîmprăştiată.
Omul simte această dragoste mai întâi ca „o căldură mai presus de fire şi când vine în cineva fără măsură, face acel suflet să-şi iasă din sine (extaz). De aceea, inima celui ce o simte nu o poate cuprinde şi suporta, dar pe măsura calităţii iubirii venite în el, se arată în el o schimbare neobişnuită”.
Potrivit Cuviosului Nichita Stithatul, unde este iubirea de Dumnezeu, acolo este şi pacea puterilor sufletului, curăţirea minţii şi sălăşluirea Sfintei Treimi. Cel care a ajuns la această culme duhovnicească „a cunoscut adâncurile dumnezeieşti şi tainele Împărăţiei Lui”. Ajuns la o astfel de dragoste, sufletul nu mai doreşte să rămână aici. Căci dragostea scoate afară frica. La această iubire desăvârşită, Dumnezeu răspunde cu „sfânta iubire după har”, cu iubirea extatică, prin care răpeşte pe contemplativ în oceanul iubirii Sale nesfârşite. Această iubire uneşte cu Dumnezeu pentru veacuri nemărginite şi rămâne pururea, crescând mereu mai sus de ea.
Aici trăieşte „beţia iubirii”, într-o stare ce nu poate fi destăinuită, nici explicată, o stare care depăşeşte orice judecată şi simţire, orice raţionament şi sentiment. Sfântul Isaac Sirul descrie astfel semnele acestei iubiri şi răpiri extatice: „faţa omului se face ca de foc şi plină de farmec şi trupul lui se încălzeşte. Frica şi temerea se îndepărtează de la el şi îşi iese din sine (intră în extaz). Puterea ce ţine mintea adunată pleacă de la el şi se face cu un ieşit din minţi. Moartea înfricoşătoare o socoteşte bucurie şi niciodată vederea minţii lui nu află vreo întrerupere în înţelegerea tainelor cereşti, iar nefiind de faţă, vorbeşte ca fiind de faţă, fără să fie văzut de cineva. Cunoştinţa şi vederea lui naturală încetează şi nu-şi simte în chip trupesc mişcarea lui, care se mişcă între lucruri. Chiar dacă face ceva, nu o simte aceasta deloc, ca unul ce are mintea înălţată în vedere. Iar cugetarea lui parcă e îndreptată pururea spre altcineva”.
Un astfel de suflet, aflat în extaz, în focul dragostei de Dumnezeu, „nu se mai simte nici pe sine, nici vreun lucru oarecare. Căci, luminat fiind de lumina dumnezeiească cea nemărginită, părăseşte simţirea faţă de toate cele făcute de Dumnezeu”. Acum înţelege taina sufletului, care este iubirea şi bucuria ce izvorăşte din aceasta, simţită ca o mângâiere şi o dulceaţă negrăite, o „beţie a dufletului”, „beţie duhovnicească”, beţie fericită şi fericitoare. Sufletul se ridică deasupra mărginirii, a limitatului şi contingentului, deasupra vieţii şi a morţii, odihnindu-se în întunericul supraluminos, prin contemplaţie şi rugăciunea mai presus de toată lărgimea. El se afundă pentru scurte clipe sau momente în oceanul luminos al iubirii divine, de unde ieşind, împărtăşeşte frânturi din această dragoste, lumii întregi, împodobindu-o şi înmiresmându-o. Acolo descoperă că, într-adevăr, după calitate, dragostea este asemănarea cu Dumnezeu, pe cât poate suporta firea omenească înălţată. Pe această treaptă, „iubirea este adâncul (abisul) luminării”, ea dăruind proorocia şi pricinuind minunile.
Ea devine o ardere a inimii pentru toată creaţia, pentru oameni şi pentru toate făpturile. Inima izvorăşte lacrimi de bucurie, dorind ca această stare să nu dispară şi de ea să se bucure cât mai mulţi, întreaga lume.
Dragostea de Dumnezeu. Pe aceasta o cântă întreaga literatură creştină, culminând cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuviosul Nichita Stithatul şi Sfântul Isaac Sirul, mistici experimentali, care i-au gustat roadele ei îndumnezeitoare. Emoţia, delicateţea şi sinceritatea copleşesc şi înnobilează scrisul duhovnicesc. Omul trăieşte legătura sa cu Dumnezeu la început sub forma unui dor, asemenea dorului miresei de mirele său, a dorinţei de a-i fi în preajmă. Lipsa acestuia îi provoacă lacrimi de dor şi de tristeţe şi dorinţa de a-l revedea curând. La fel creştinul, simţind acest dor fiinţial, fără de încetare sau de slăbire, se curăţă sufleteşte pentru a nu i se închide izvoarele harului şi ale iubirii, iar pe măsura acestei curăţiri, începe să simtă razele mângâietoare şi dulceaţa iubirii crescând în sufletul său. Depăşind iubirea pătimaşă, egoistă, de sine, el se înalţă deasupra iubirii fireşti sau naturale, către iubirea creştină, duhovnicească şi apoi extatică. Se ridică prin viaţă curată deasupra formelor de iubire trupească, simţuală, în dorinţa sa de a dobândi dragostea cea înaltă.
Pe acest drum al iubirii, el se leapădă de prietenia şi iubirea faţă de lume, iar pe măsura acestei lepădări, creşte în descoperirea şi experierea lui Dumnezeu, a semenilor şi a lumii, ca fiind centru şi raze ale acestei iubiri. În această înaintare pe „drumul iubirii”, el se leapădă de tot ceea ce este trupesc, material, simţual, ajungând să îmbrăţişeze lumea şi pe semenii săi cu aceeaşi dragoste şi iertare pe care o are Dumnezeu faţă de ei. Ajunge astfel să iubească pe toţi: buni sau răi, virtuoşi sau păcătoşi, cu aceeaşi dragostea – dragostea desăvârşită, dragostea lui Dumnezeu. Iubirea face din el acum un dumnezeu prin lucrare, de aceea bucuria lui o face extazul, odihna cea fericită în oceanul infinit al iubirii dumnezeieşti. Dorul îşi află împlinirea, lacrimile se curăţă, se înduhovnicesc, osteneala şi nevoinţa îşi găsesc fericita odihnă. Totul, în jurul lui, este lumină şi iubire, el însuşi reflectă această iubire. Lumea devine pentru el locul de manifestare a iubirii desăvârşite, către toţi oamenii.
Sursa: Preot Ioan C. Teșu, Teologia necazurilor sau a încercărilor, Gânduri de folos duhovnicesc.
