Activitatea misionară a preotului în penitenciar

Libertatea este cel mai mare şi mai sfânt dar care i-a fost dat omului de Dumnezeu. Fără libertate, omul nu ar avea calitatea de om. Libertatea cu care este înzestrat – libera voinţă – îi dă omului dreptul să se considere stăpân şi să dispună singur de viaţa, de fericirea sau de nefericirea sa. Omul a primit de la Dumnezeu dreptul, puterea, dar şi răspunderea de a alege cerul sau iadul, viaţa sau moartea, libertatea sau încătuşarea. În faţa fiecărui om se deschid, după voia lui, două căi: calea pe care umblă cei ce împlinesc poruncile lui Dumnezeu şi legea, „robii” lui Dumnezeu şi cetăţenii cinstiţi, care se supun de bunăvoie ascultării lui Dumnezeu şi a legilor şi săvârşesc binele; calea căderii, calea păcătosului, a celui ce calcă porunca lui Dumnezeu şi legea şi săvârşeşte răul, iar „plata păcătosului este moartea” (Rom. 6, 23). Aşadar, libertatea trebuie folosită, trăită prin comuniune cu Dumnezeu şi aproapele. „De veţi rămâne în cuvântul Meu, cu adevărat îmi sunteţi ucenici şi veţi cunoaşte Adevărul, iar Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).

Ca să putem fi ceea ce trebuie să fim, oameni, este nevoie să pătrundem sensul şi scopul adevărat al vieţii creştine în raport cu Dumnezeu şi cu aproapele, mai ales în vremea noastră, când această libertate este transformată în libertinaj decadent. Omul înţelege şi trăieşte viaţa pe un plan subiectiv, deasupra realităţii, vede în viaţă bucuria unor plăceri frivole, uşoare, satisfacţii egoiste căutate cu înfrigurare, călcând peste orice bun-simţ, peste orice lege morală, devenind un individ periculos pentru semeni şi societate. Acest fel de trăire înseamnă o evadare din viaţă, o prăbuşire într-un întuneric adânc, plin de putregai, fară nimic creator în el, este o vieţuire biologică şi nu viaţă, este o pierdere a libertăţii.

Libertatea dă omului posibilitatea și chiar obligația de a trăi viața la modul dinamic, echilibrat, optimist, cinstit, realist, creator de valori, o formă care determină în esența ei binele și ascensiunea vieții spre sfere superioare. Această trebuie să facă preotul pentru salvarea omului care și-a pierdut libertatea: să-l facă să se lepede de rău și să adopte liber binele, pe Hristos. „Tu ai dăruit omului iubirea slobotă pentru care el să vină slobod la Tine, fermecat și cucerit de Tine” (cuvintele aparțin Marelui Inchizitor); în această adoptare liberă a lui Hristos constă calitatea de creștin.

Aceşti oameni au nevoie de iubire, fiindcă măsura iubirii este dorinţa lor de a fi liberi şi a trăi în familie, în societate, dar cu responsabilitate. Preotul în penitenciar este chemat să-i slujească, să stea de vorbă cu ei de la om la om, de la suflet la suflet, spre a înţelege cauza care i-a determinat să ajungă să-şi piardă libertatea. Trebuie ajutaţi, luminaţi, întăriţi în credinţă, nădejde, spre a putea reveni cu cinste şi demnitate în societate. Prin predică, prin discuţii şi, mai ales, prin Sf. Liturghie, ei trebuie să ajungă să-şi cerceteze singuri viaţa în lumina adevărului şi să tragă concluziile. Căci a fi liber nu înseamnă a fi o jucărie mecanică în faţa dorinţelor josnice, a patimilor, a lenei, a tot ce încalcă voia lui Dumnezeu şi legea şi duc pe om spre cădere, spre închisoare. Omul are suflet, minte, libertate şi, deci, responsabilitate, fiind capabil de cele mai ingenioase şi neaşteptate iniţiative, reacţii, sentimente, care îl fac să se schimbe şi să se hotărască spre o viaţă cinstită, corectă, creştină. Şi aceasta o poate face preotul prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este pâinea îngerilor cu care se hrănesc sufletele cele flămânde de Dumnezeu, cum zice Grigorie Teologul.

Grija pentru cei aflaţi în dificultate cu respectarea legilor de stat a constituit o misiune încă din cele mai vechi timpuri, o latură principală a Bisericii. După o perioadă lungă de îndoctrinare din perspectiva unei singure concepţii, cea marxist-leninistă, Biserica şi-a revendicat de drept rolul pe care îl are în societate. În penitenciar, Biserica are misiunea de a educa oamenii prin slujitorii ei şi de a-i face demni de o viaţă normală. De aceea, una dintre îndatoririle principale ale preotului este activitatea permanentă de propovăduire a dreptei credinţe şi de călăuzire a vieţii deţinuţilor în învăţătura Bisericii. Slujbele religioase contribuie la îmbunătăţirea condiţiei morale şi spirituale a deţinuţilor, fiind mijloace eficiente pentru dezvoltarea şi întărirea dragostei faţă de Dumnezeu şi aproapele. Slujbele religioase, şi în special Sf. Liturghie, creează mediul duhovnicesc pentru trezirea şi cultivarea sentimentelor de evlavie şi înălţare morală, contribuind, astfel, la întărirea caracterului creştin al deţinutului.

Omul privat de libertate trebuie ajutat să devină omul virtuos, plin de credință în Hristos Domnul. După mărturisirile preotului de la penitenciar, predicile, catehezele și discuțiile individuale susținute la sfârșitul sfintelor slujbe și cu alte ocazii, oferă deținuților posibilitatea de a cunoaște Cuvântul lui Dumnezeu, necesar pentru îndreptarea lor. În mod esențial, acestea îi învață pe deținuți cum să lupte împotriva unei înclinații păcătoase, cum să facă față unei porniri spre rău, cum să biruiască patima de care suferă sau cum să depășească o anumită problemă pe care o întâmpină. Ele reamintesc deținutului țelul duhovnicesc spre care trebuie să se îndrepte și au rolul de a favoriza și a întări virtutea, de a determina pe omul privat de libertate să adopte un stil nou de viață, contrar celui din trecut.

În realizarea progresului spiritual şi în lupta cu patimile şi păcatele, un moment important îl constituie, în viaţa deţinutului, cercetarea propriei conştiinţe. De toate poate fugi omul, dacă vrea, numai de conştiinţă, nu, căci ea face parte din însăşi fiinţa sa. Mărturisirea păcatelor s-a dovedit şi se dovedeşte a fi o terapie duhovnicească eficientă şi este, prin sine, eliberatoare. Atâta vreme cât păcatul nu este mărturisit, acesta se înrădăcinează în sufletul deţinutului, devenind izvor de nelinişte, dând naştere unei stări de descurajare şi tristeţe, ducând până la deznădejde. Prin întâlnirea cu preotul duhovnic în cadrul Sf. Taine a Spovedaniei, penitentul mărturiseşte din adâncul sufletului greşelile şi greutăţile pe care le întâmpină în viaţa de zi cu zi în închisoare şi încearcă să arate cât mai desluşit stările sale de suflet. Într-un cuvânt, el pune înaintea preotului întreaga sa viaţă, cu toate lipsurile şi neîmplinirile ei, luând la sfârşit hotărârea de a se îndrepta. Taina Sfintei Mărturisiri redă penitentului coordonatele adevărate şi sigure care îi permit să redescopere calea şi să ştie, fară putinţă de a se înşela, ce trebuie să facă pentru înnoirea vieţii sale. Consider că activitatea preoţilor capelani din penitenciar se conjugă în mod fericit cu eforturile depuse de toţi cei ce îşi desfăşoară activitatea, sub o formă sau alta, în mediul penitenciar, aceştia străduindu-se în vederea reintegrării deţinuţilor în familie şi în societate, după ispăşirea pedepsei.

Sursa: Preot Ion Cârciuleanu, Divinitate, Societate, Om, Iași-2007.