Activitatea misionară a preotului în spital

Multe sunt binefacerile pe care le-am dobândit noi, oamenii, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos ni l-a făcut cunoscut pe Dumnezeu cel adevărat. El ne-a răscumpărat prin jertfa Sa din robia păcatului. Prin El am aflat preţul sufletului şi înţelesul înalt al vieţii dumnezeieşti. Dar toate aceste daruri dumnezeieşti pot fi înmănunchiate sub un singur nume: slujirea aproapelui prin iubire. „Iubirea sau dragostea este virtutea ce se formează în creştin datorită harului divin, în puterea căreia acesta îl consideră pe Dumnezeu ca pe cel mai înalt bun al vieţii sale şi năzuieşte spre El, silindu- se cu toate puterile să ajungă la cea mai deplină comuniune cu El” (Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, prof. dr. Ioan Zăgrean, prof. diac. dr. Orest Bucevschi, prof. dr. Constantin Pavel, Teologie morală, vol.I, Bucureşti, 1979, p.370) şi să iubească pe aproapele ca pe sine însuşi. Adică, aşa cum pe tine nu te poţi lăsa gol, flămând, fără adăpost, copleşit de dureri, boală sau necazuri, tot aşa nici pe semenul tău nu-ţi este îngăduit să-l părăseşti în sărăcie şi mai ales în boală şi neputinţă. Cel ce ne-a dat porunca iubirii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ne-a arătat El însuşi prin pilda Sa că iubirea nu este doar teorie, că „nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi adevărul” (I Ioan 3, 18). Fapta este adevărata şi deplina trăire a dragostei. Prin fapte bune, „ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului” (II Corinteni 7, 1), „ne îmbrăcăm în omul cel nou” (Efeseni 4, 24), facându-ne „făptură nouă” (II Corinteni 5, 17).

Pe scurt, faptele bune ne ajută să urcăm spre împărăţia lui Dumnezeu, şi pe aceasta să o coborâm în realitatea vieţii noastre. Prin poruncile: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39), Domnul nostru Iisus Hristos a statornicit pentru totdeauna dragostea de Dumnezeu şi de aproapele ca temelie a vieţii noastre, şi se impune ca cea mai simplă înfăţişare a mulţimilor de legi ce cârmuiesc pe oameni. A iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul înseamnă a folosi toate puterile noastre sufleteşti – minte, sentimente, voinţă -, spre a ajunge la binele cel mai înalt: Dumnezeu. Pe aproapele nostru trebuie să-l iubim pentru că este chipul lui Dumnezeu, este fratele nostru.

Pare că lumea oferă o privelişte felurită, dar oamenii formează un singur trup în care fiecare din noi este mădular aparte, toţi lucrând spre folosul tuturor. Sf. Apostol Pavel statorniceşte acest adevăr când spune: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulari în parte”, adăugând că „acelaşi Dumnezeu lucrează toate în toţi”, şi că „duhul dă fiecăruia spre folosul tuturor” (Corinteni 12, 6-7). Dragostea de Dumnezeu şi aproapele formează temelia vieţii noastre pământeşti şi de aceea Mântuitorul a zis că în aceste două porunci se cuprinde „toată legea şi proorocii”. Dragostea noastră către aproapele ne obligă să-l ajutăm, să-l slujim când este în necaz, în lipsă şi, mai ales, când se află în boală şi în neputinţă. Mântuitorul ne încredinţează că „cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de mucenic – adevărat grăiesc vouă: nu va pierde plata sa” (Matei 10, 42).

De aceea, misiunea preotului în spital este mare. Aici îl întâmpină suferinţe trupeşti şi sufleteşti, lipsuri, chinuri, credincioşi şi mai puţin credincioşi şi chiar atei; toţi aceştia au nevoie de dragostea lui Hristos, toţi au nevoie de preot. Chiar dacă ei simt, nu mărturisesc, nu cer. Aceşti oameni în suferinţă şi boală trebuie ajutaţi şi câştigaţi pentru Hristos, care este „doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre”. Aici, poate mai mult ca oriunde, trebuie împlinită porunca: „Fă-te tuturor toate ca pe toţi să-i câştigi”. În spital, trebuie să lucreze harul lui Dumnezeu stăruitor asupra sufletului şi trupului, ca să-l îmbrace pe omul bolnav în frumuseţea şi lumina duhovnicească. „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16). Singura forţă constructivă care va asigura liniştea sufletească, nădăjdea de izbăvire a bolnavului şi reuşita preotului în spital este iubirea. Această putere a iubirii, împreună cu credinţa şi rugăciunea, va lega sufletul preotului de sufletul bolnavilor şi împreună vor forma un tot al dragostei în care toţi vor fi o inimă, un gând, o simţire, un suflet, o familie a lui Dumnezeu. În acest mediu de lucru duhovnicesc, preotul va lucra la regăsirea vieţii sufleteşti, care va da o înviorare a fiinţei. În spital, omul bolnav trebuie slujit de preot ca om, adică să coboare lucrul lui Hristos la puterile şi necesităţile omeneşti, şi ca purtător de har să-l ridice la înălţimea lucrului lui Hristos prin credinţă şi rugăciune.

Când Mântuitorul a dat Apostolilor Săi o sarcină grea, mare şi grea ca preoţia, le-a dat şi puterea de a o purta. De această putere şi răspundere trebuie să fie conştient şi sigur întotdeauna preotul. Ceea ce are de făcut şi rezolvat în spital, ca preot, ca slujitor al lui Dumnezeu ţine mai mult de capacitatea lui spirituală şi religioasă. „Pentru că şi Fiul Omului nu a venit să i se slujească, ci ca el să slujească” (Marcu 10, 45). Bolnavul are o psihologie aparte. Este neliniştit şi de multe ori neîncrezător. Preotul trebuie să-l liniştească, să-i vorbească blând, cu zâmbetul cald și încrezător, spunându-i că „suntem în prezența lui Dumnezeu, El ne va ajuta să trecem și peste acest necaz, prin răbdare și nădejde”. Preotul poate continua: îngrijirile sunt bune, doctorii îşi pun toată silinţa şi ştiinţa, pentru a ne căpăta sănătatea. Datoria noastră este să ne deschidem cu rugăciunea spre Dumnezeu şi El ne va da pacea sufletului şi sănătatea trupului. Proorocul ne spune: „Ferice de cel ce îşi pune nădejdea în Dumnezeu Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele din ele” (Psalmul 45, 5). Şi boala este o încercare, să nu ne speriem. Viaţa noastră stă în mâna lui Dumnezeu, de vrem sau nu, de ştim sau nu ştim. Datoria noastră este să ne adresăm prin rugăciune lui Dumnezeu, să cerem pacea sufletului şi sănătatea trupului. Mângâierea dată bolnavilor de preot cu „Darul lui Dumnezeu” pentru zidirea sufletului îl întăreşte în răbdare şi nădejde, dar şi în credinţă şi rugăciune.

Preotul, ca slujitor al Bisericii lui Hristos, trebuie să aibă şi să fie în faţa bolnavilor cu inima plină de dragoste, de mângâiere, de milostivire, de blândeţe, de credinţă şi rugăciune. El trebuie să aducă în sufletele bolnavilor lumină şi mângâiere. Preotul dă mărturie prin ceea ce face pentru bolnavi, despre cunoaşterea şi prezenţa lui Dumnezeu în fiinţa şi lucrarea noastră. În împlinirea datoriei sale misionare, preotul, în anumite împrejurări, se loveşte de multe greutăţi, de împotriviri pe care nu le poate învinge fară un adevărat curaj creştin, fară a se dovedi o personalitate plină de înţelepciune şi de voinţă. Adevăratul curaj rezultă din voinţa omului stăpân pe sine, având sentimentul datoriei până la sacrificiu. Curajul şi nădejdea în reuşită ni se impun ca o poruncă a legilor pozitive, dumnezeieşti, care izvorăsc din credinţă, deoarece datorită lor creştinul poate rezista încercărilor la care este supus, dând dovadă de putere sufletească, răbdare şi încredere, aşteptând izbăvirea. Preotul trebuie să fie convins de răspunderea lucrării sale în spital, în faţa bolnavilor, dar mai ales în faţa lui Hristos şi a conştiinţei sale. Niciodată să nu-şi piardă curajul şi optimismul, pe care să le insufle bolnavilor. Totdeauna să-i ceară ajutorul lui Dumnezeu prin credinţă şi rugăciune.

Nădeșdea în ajutorul lui Dumnezeu întărește pe om la orice lucru și în orice împrejurare. Plugarul rabdă osteneala muncii, fiindcă nădăjduiește să ajungă la secerișul roadelor sale. Marinarul nu ia în seamă primejdiile mării, fiindcă nădăjduieşte să ajungă în cele din urmă la limanul dorit. Bolnavul îşi mângâie durerile bolii, fiindcă nădăjduieşte să dobândească vindecarea de suferinţe şi însănătoşirea. Nădejdea izbăvitoare ne mângâie şi ne uşurează în toate necazurile şi suferinţele provocate de oameni, ispite, de viaţă. Ne-a dat Dumnezeu harul cel mare al nădejdii, ca totdeauna nădăjduind în El să avem izbăvire de durerile trupeşti şi liman liniştit al mântuirii sufletului nostru. Dacă vine boala trupească, omul nu trebuie să deznădăjduiască, să aibă încredere în tratamentul medical, pentru că medicina şi doctorul sunt de la Dumnezeu, înţeleptul Sirah zice: „Domnul a făcut pe doctor pentru folosul omului” (Sirah 38, 1), de aceea doctorul este sluga lui Dumnezeu, trimis spre binele nostru. Să-l folosim din plin și cu înțelepciune.

Spitalul şi boala scot la suprafaţă multe din ascunzişurile sufletului unui om, mai ales în Taina Spovedaniei. Rugăciunea caldă şi curăţitoare poate fi rugăciunea prin care credinciosul, chemat de glasul conştiinţei sale, se regăseşte pe sine, năzuind în interesul binelui său, întărindu-se în credinţă, răbdare şi stăruinţă. În timpul rugăciunii trebuie să se creeze o atmosferă plăcută, duhovnicească, liniştită, creştină, ce învăluie pe cei prezenţi cu o putere spiritual-morală care să-i facă mai plini de nădejde în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. „Faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă” (Iacob 1, 22). Preotul în spital, prin credinţă, prin rugăciune şi prin săvârşirea tuturor slujbelor religioase, cu sufletul mare şi bun, înţelegător şi plin de viaţă şi lumină creştină va putea aprinde o scânteie sacră în sufletele celor bolnavi, scânteie ce înseamnă putere de zidire morală.

Însănătoşirea sufletească şi trupească este ţinta fiecărui bolnav; mai uşor ajungi la ea când îl ai pe Hristos în tine. Ce bine ar fi! Ce creştineşte ar fi ca atunci când se poate, mai ales seara, preotul în spital să se roage împreună cu bolnavii (bineînţeles, cu cei ce doresc, nimeni să nu fie forţat, totul la libera voie) sau să citească un fragment din Sf. Evanghelie şi să-l comenteze, sau un Psalm. Feţele bolnavilor ar fi mai luminoase, iar sufletele lor mai dornice să-l cunoască pe Hristos şi sensul adevărat al vieţii creştine.

Ce fericit este preotul în spital când dispune de un spaţiu special, sau are un paraclis sau poate să-şi amenajeze o capelă pentru săvârşirea Sf. Liturghii, care îl ajută mult la îndeplinirea misiunii sale duhovniceşti. Pentru că oficierea Sf. Liturghii este lucrarea cea mai sfântă, cea mai importantă, este centrul de har şi inima Bisericii, din care se revarsă darurile jertfei de pe cruce a Mântuitorului. Prin partea ei adâncă, nevăzută şi tainică, Sf. Liturghie este jertfa nesângeroasă şi tainică a Domnului Iisus Hristos pe sfintele altare şi taina unirii credinciosului cu Dumnezeu prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Sf. Liturghie este viaţă, acţiune, prin care trăieşte, luptă, biruie în suflet Hristos, „o viaţă ce trăieşte în veci, o jertfa neîncetat activă, legată nedespărţit de persoana Mântuitorului”. Sf. Liturghie încălzeşte pe toţi şi dă viaţă şi putere din harul lui Hristos. Sf. Liturghie duce mintea şi inima noastră pe calea credinţei, până la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi iubire a lui Dumnezeu.

Preotul din spital trebuie să evite orice dispută şi să fie un factor de echilibru, pace şi bună înţelegere. Lucrarea pe care o îndeplineşte preotul în spital, de cele mai multe ori, nu o face de unul singur, ci împreună cu medicii, cu asistenţii sociali şi cu psihologul, şi se termină cu aducerea lui Hristos şi a învăţăturii Sale în inima fiecăruia, şi atunci, orice necaz, durere care este asupra lui nu-l va doborî. Iar preotul va putea spune, împreună cu Sf. Apostol Pavel: „Toate le pot întru Hristos, care mă ajută”; „Facă-se, toate, Doamne, după iubirea Ta”.

Sursa: Preot Ioan Cârciuleanu, Dininitate, Societate, Om, Iași – 2007.