„ACOLO VA FI ȘI INIMA VOASTRĂ…” (Matei 6, 14-21)

Biserica prăznuieşte o alungare! E aproape de necrezut şi, totuşi, Duminica aceasta, care urmează, este numită şi Duminica alungării lui Adam din rai. Evanghelia legată de această treaptă de creştere duhovnicească este cea de la Ma­tei, capitolul 6, versetele 14-21. Ea, desigur, nu poate fi ruptă de întregul context al capitolului evanghelic, şi astfel vine în prelungirea cuvintelor Mântuitorului care ne învaţă despre milostenie (ver. 1-4), despre rugăciune şi cum anume să ne rugăm (ver. 5-15) şi continuă lecţia de viaţă duhovnicească exact cu acele cuvinte legate de post (ver. 16-18), despre cum să ne adunăm comoară în ceruri (ver. 19-21), cum ne este ochiul lumină trupului (ver. 22-23), diferenţa fundamentală dintre slujirea lui Dumnezeu şi lui Mamona (ver. 24, şi, aten­ţie, o spune Dumnezeu însuşi!), încheindu-se cu o lecţie deplină despre încrederea în Dumnezeu (ver. 25-34). Am în­cercat să fixăm locul textului nostru în contextul ceva mai amplu al propovăduirii Mântuitorului Hristos, pentru că doar aşa capătă sens în raport cu începutul postirii noastre.

În fundalul textului nostru stă căderea lui Adam. Nea­tent la porunca divină, ce-i îngăduia să mănânce din toate roadele din Grădina Raiului, cu excepţia unuia singur, po­mul cunoaşterii binelui şi răului, abia gustând din el, Adam devine încurcat în bine şi rău. Ba, mai mult, aruncă vina cădereii pe Eva, care, din maică a vieții, devine născătoare de moarte. Or, versetul dintâi al textului ales de Biserică să ne motiveze rezistența în postire consemnează: „Dacă le iertaţi oamenilor greşelile, şi Tatăl vostru Care este în ceruri vă va ierta” (Matei 6, 14), subliniind şi reversul (ver. 15). Este evident astfel că ceea ce ne face oameni nu-i pâra celuilalt, nici arun­carea vinei pe altul, ci iertarea. Asumarea vinei de a nu putea ierta. Efortul postirii trebuie, astfel, să înceapă cu efortul iertării. De aici şi îndemnul Evangheliei acesteia de a nu face din postire un spectacol ieftin, plin de gesturi mediocre (ver. 16-18), spectaculare până la absurd. Smolitul feţei, ca şi rugatul de ochii şi în ochii lumii – amendat de Mântuitorul în Matei 6, 5 —, ca şi milostenia trâmbiţată, lipsită de intimi­tatea dată de credinţă, sunt de nedorit şi nu aparţin naturii cereşti a creştinismului. Sigur, ele satură un gol interior, o sete şi o foame după Dumnezeu, o înlocuiesc, dar nu sunt Dumnezeu. Mântuitorul Hristos din acest motiv Se întru­pează, din dorinţa / misiunea de a înlocui gesturile noastre cu Trupul Său şi Sângele Său, dătătoare de viaţă veşnică. De aceea, sensul deplin al postului este Împărtăşirea. Nu postim ca să postim, ci postim ca să ne împărtăşim, postim ca să mâncăm şi să bem din Trupul şi Sângele Său. Iar a sta la Masă cu Hristos înseamnă a ierta, asemenea Lui, a Celui care, în divina Sa disponibilitate, oferă iertare şi răstignitorilor, şi lui Iuda. Disponibilităţii Lui de iertare trebuie însă să-i oferim disponibilitatea noastră de pocăinţă.

De aici și îndemnul versetelor ce urmează: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură, pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră!” (Matei 6, 19-21). Disponibilita­tea noastră de pocăinţă începe prin identificarea adevăratelor valori cărora vrem să slujim. Nu sunt lucruri metaforice acestea. Rostite de Hristos, devin parte integrantă a planului de mântuire pe care Dumnezeu ni-l propune. Ne cere ca întreaga construcție a vieții noastre să nu fie construită pe fundamente stricăcioase ori perisabile. Moliile, rugina ori hoţii sunt de multe feluri. Lâncezeala noastră duhovni­cească, indiferenţa la durerea aproapelui ori autojecmănirea noastră de timpul rugăciunii ori al meditaţiei duhovniceşti în favoarea time-ului dedicat falselor noastre performanţe în job sunt câţiva din viruşii care ne oxidează bucuria mântui­rii. Iar cum „invidia este religia mediocrităţii” (Carlos Ruiz Zafon), prin reacţiile noastre extreme de invidie la comoa­ra duhovnicească a celuilalt, devenim noi înşine, nu o dată, molii şi rugină şi hoţi.

Pentru aceste învăţături ne este pusă lecţia aceasta evanghelică temelie efortului de a creşte în Hristos. Pentru a înţelege că ceea ce a venit să ne aducă nu ţine de ceea ce construim pentru a trece sau după regulile orgoliilor inflamate de astăzi. Ci a venit să ne dăruiască iertarea, ca primă piatră de zidire a sufletului întru împărăţia Raiului. Suntem chemaţi, în Hristos, să redevenim Adami ai noii creaţii, Biserica. Goliţi de orgolii, ispitiţi, dar biruitori în Har; iar când greşim – şi cine nu greşeşte? – să refuzăm jocul diavolului de a da vina pe Eva, pe cel de lângă noi, ci, mereu şi mereu, să ne arătăm Domnului în toată goliciunea ce tocmai ne-o descoperim, pentru a primi de la El iertarea. Şi atunci, „pasul Lui prin răcoarea Raiului nu ne va mai fi motiv de frică şi ascundere, ci binecuvântat motiv de întâl­nire”. Ca o Liturghie, pas de seară al Domnului în Grădina cea plină de răcoare a Raiului — Biserica.

Sursa: Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?…