Preot – Preoție
Preoţia este o taină, iar preotul este slujitorul lui Hristos, având misiunea de a-i învăţa pe oameni să-l cunoască pe Dumnezeu şi să trăiască după poruncile Lui, pentru a fi fericiţi şi pentru a se mântui. Actul mântuirii nu este numai un act de restaurare, de răscumpărare, dar şi o pătrundere în viaţa omului a cuvântului lui Dumnezeu, pentru împlinirea Lui, pentru ca oamenii să devină cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, prin credinţă şi fapta iubirii. „Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, căci Dumnezeu este iubire’’(I Ioan 4,7-8). Preotul simte şi trăieşte datoria sufletească şi trupească de a ajuta orice om necăjit, sărac, lipsit, bolnav, cu inima caldă de iubire, încercând să găsească untdelemnul iubirii de frate, ca să-i poată alina rănile sufleteşti şi trupeşti. Pentru cel amărât, o vorbă de mângâiere şi încurajare, pentru cel flămând, o bucată de pâine, pentru cel neştiutor, un sfat bun şi hotărât, pentru cel căzut, o mână de ajutor, fapte împlinite cu dragoste şi cu inimă curată, ca să împlinească cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Slujba ta fa-o deplină”. Preotul, ca slujitor al Bisericii și urmaș al lui Hristos, trebuie să fie blând și iubitor, ca să poată face lumină în sufletele oamenilor, ca să slăvească pe Tatăl din ceruri, „Căci așa ne-a poruncit nouă Domnul: Te-am pus spre lumină neamurilor, ca să fii tu spre mântuire până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 13, 47).
Preocuparea pentru om, pentru destinul său pământean, pentru nevoile sale prezente şi pentru rosturile sale de dincolo de timp este datoria oricărui preot. Iar cuvântul său să fie întărit de pilda propriei vieţi şi a familiei sale, conforme cu morala creştină. El şi familia sa trebuie să fie modele pentru credincioşi. Aşa cum spune Patriarhul Justinian în Apostolatul social: „Preoţia noastră constă tocmai în practicarea calităţii de modele ale slujirii, cu conştiinţa că nu trăim numai pentru noi, ci şi pentru ceilalţi oameni” sau, însuşindu-şi cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, precizează datoria de a fi slujitor: „Omul este un altar” pe care preotul trebuie să-l slujească cu aceeaşi datorie şi răspundere ca şi în faţa Sf. Altar. De aceea pastoraţia preotului ortodox nu constă în dominaţie şi autoritate, ci în slujire umană plină de iubire şi răspundere, dincolo de orice patimi sau vicii. Cum zice şi Sf. Apostol Pavel: „Lucrează, îndrăzneşte, grăieşte cu folos, sădeşte cu Pavel, udă cu Apolo, pentru că cel ce face să crească este Dumnezeu” (I Corinteni 3, 6).
În viaţa duhovnicească a parohiei, preotul are rolul pe care îl are inima în trupul omenesc. Este un centru în circuitul harului, un centru de gândire, de lucrare şi trăire creştină, el trebuie să fie faptă şi adevăr creştin. Testamentul său întreg este cuprins în porunca iubirii, care trebuie împlinită în harul credinţei şi al faptei pline de sacrificiu. „În aceasta am cunoscut iubirea: că El (Iisus) şi-a pus sufletul Său pentru noi şi noi datori suntem să ne punem sufletul pentru fraţi” (I Ioan 3, 16). Iar „a ne pune sufletul pentru fraţi” înseamnă a ne dezbrăca de tot ce este rău în fiinţa noastră şi a vedea şi interesele semenilor, nu numai pe ale noastre.
Pentru dobândirea vieţii veşnice, trebuie să împlinim în această viaţă poruncile Domnului. Multe sunt date de Mântuitorul însuşi, fiind cuprinse în aceste cuvinte: „Iubeşte pe Dumnezeu şi iubeşte pe aproapele tău” (Luca 10, 27). Fără această iubire, nimeni nu se va mântui. Să luăm aminte la cuvintele Sf. Apostol Pavel, care spune: „Dacă aş grăi în toate limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am aramă sunătoare şi chimbal răsunător. Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fiu ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă, dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii – se vor desființa; darul limbilor va înceta; știința se va sfârși. Pentru că în parte cunoaștem și în parte proorocim. Dar când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (I Corinteni 13, 1-13).
Preotul se cere să fie o pildă şi o chemare stăruitoare către credincioşi şi o candelă a credinţei creştine, care arde ca o flacără. Totdeauna oamenii au avut nevoie de modele. Copilul vrea să vadă un model în părinţii lui, elevul în învăţătorul lui, ostaşul în comandantul lui. Creştinul în preotul lui. Dintru început preotul trebuie să înţeleagă că fapta este cea care trebuie să învingă, peste orice necaz şi durere a vieţii, căci „orice cuvânt este contrazis de un alt cuvânt, dar spune-mi cuvântul care să contrazică fapta” (Grigorie Palama); „Taci tu, lasă să vorbească faptele tale”. Preotul trebuie să fie acela care, după cum spune Sf. Grigorie de Nazians, trebuie să aibă grijă de tot sufletul, „şi dacă îi în primejdie de a se pierde să-i arate calea, iar dacă s-a stricat să-l aducă din nou la starea cea dintâi” (Despre preoţie). Preotul trebuie să fie un om care gândeşte şi lucrează (duhovniceşte) pentru alţii.
„«Voi sunteţi sarea pământului», iată o metaforă luată din viaţa imediată, din viaţa de toate zilele a fiecărui om, de pe toată faţa pământului. Toţi mănâncă, toţi pun sare în bucate. Interesant acest mod de a-şi împrumuta metaforele, comparaţiile din viaţa de toate zilele, în modul cunoscut tuturor. A făcut aşa tocmai pentru a se face foarte înţeles, şi pe de altă parte, în acest caz, pentru a arăta că preoţia face parte din ordinea necesităţilor imediate, aşa cum şi metafora aceasta este luată din ordinea necesităţilor imediate. Este absolut necesară, stringent necesară. O mâncare fără sare e ca o frază fără sens, fără verb, ca o propoziţie fără predicat. O mâncare fără sare e ca şi incoerenţa în vorbire, fără sens.
Preotul este chemat, deci, să dea sens, de aceea este asemănat cu «sarea pământului». E chemat să dea sens, să facă lucrurile coerente, să sistematizeze, să definească, să completeze, fiindcă altfel, lucrurile ar rămâne ca o mâncare fără sare. Ar fi fară gust. O viaţă fără sens e şi fără gust. De aceea folosim în limba română expresia «e dezgustat de viaţă», dezgustat adică de o viaţă fără rost. Şi câte vieţi la întâmplare nu există! Câte vieţi clădite pe principii schiloade nu există! E multă nevoie de sens, de această sare a pământului, care să dea gust vieţii, care să dea sens vieţii, care să definească sensul vieţii creştinului.
Preotul e chemat să facă acest lucru, să-i ajute pe oamnei să-și descopere acest sens, pentru că acest sens există. Dacă există Dumnezeu, totul are sens. Sau mai exact: totul poate avea sens. Totul trebuie să aibă sens. Numai că trebuie descoperit. Preotul trebuie să fie descoperitorul, revelatorul acestui sens. Ca să fie, însă, descoperitor de sens, trebuie să-l ştie. Reţineţi acest lucru: trebuie să-l ştie! Trebuie să-l aibă el mai întâi!
Cealaltă metaforă folosită de Mântuitorul: „Voi sunteţi lumina lumii” a fost împrumutată tot din mediul nostru imediat. Lumina! Ce e mai imediat decât lumina? Şi care e opusul luminii? Întunericul! Aţi mers vreodată printr-un întuneric de nepătruns, singuri, pe jos, printr-un întuneric dens? Dacă nu aţi mers, încercaţi odată să închideţi ochii şi să mergeţi 20-50 de paşi fără să-i deschideţi. Faceţi această experienţă şi veţi înţelege în modul cel mai simplu, cel mai direct, ce înseamnă lumina, ce înseamnă a avea lumină. Şi ce înseamnă a fi lumină! Ce asemănare teribilă alege Mântuitorul! Lumina! Preotul trebuie să fie lumină. Cel care luminează ca şi soarele, cel care orientează, fiindcă în întuneric nu te poţi orienta. Cel care dă posibilitate oamenilor să se orienteze, ca steaua magilor din istorisirea Naşterii, ca steaua polară pentru navigatori, ca farul pentru vapoare. Preotul trebuie să fie o astfel de lumină!
«Sarea pământului» şi «lumina»! Ce metafore, ce asemănări extraordinare pentru o misiune de om pe pământ! Dacă veţi citi epistolele pastorale, veţi găsi acolo încă multe alte învăţături şi asemănări legate de imaginea preotului. Eu mă opresc la aceste două ale lui Iisus, pe care le socotesc mai mult decât suficiente pentru a vă înfăţişa măreţia misiunii preoţeşti.”
„Preotul e sacerdot, cuvânt care vine de la sacru. Preotul sfinţeşte viaţa, sfinţeşte natura, sfinţeşte roadele, sfinţeşte evenimentele vieţii oamenilor, sfinţeşte istoria, sfinţeşte trecerea dincolo. Şi haina preotului e un semn al sacralităţii misiunii şi rostului lui. Din păcate, acest lucru începe să se uite. Preotul trebuie să fie însă nu numai cel ce sfinţeşte, ci şi cel ce se sfinţeşte, după cuvântul Sf. Petru: «După cum cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi» (I Petru 1,15). E frumoasă preoţia, dar trebuie onorată.”
Exigenţele oamenilor faţă de preoţi au crescut. Proverbele de altădată nu mai sunt valabile astăzi. Mentalităţile s-au schimbat… Preotul trebuie să înveţe ca să aibă ce da. Trebuie să-şi umple vocaţia cu un conţinut sigur. Astfel vor şti, prin urmare, ce sunt, vor şti pentru ce trăiesc şi ce au de făcut. Vor şti şi vor trăi fără teamă şi fără ruşine şi fără complexul de a fi anacronici. „Preotul trebuie să dovedească, lui şi altora, că nu este anacronic şi că ştie pe ce lume trăieşte, că ştie că pământul e rotund şi că se învârteşte, dar că aceasta nu e împotriva credinţei lui, şi nici credinţa lui nu e împotriva legilor universale. Preotul trebuie să poată dovedi că ştie de existenţa legilor, numai că lui acestea îi vorbesc de Legiuitor; că știe cât de multe se știu, dar și cât de multe nu se știu; că există taine și vor exista în veci. Alexis Carrel, autorul celebrei cărți Omul, ființă necunoscută, spunea o vorbă frumoasă: „Nașterea lumii și a vieții s-a petrecut fără martori. De aceea nu vom şti niciodată exact cum a fost. Noi pretindem, e drept, că ştim şi ceea ce nu se ştie, din Revelaţie. Cine nu vrea să creadă, e liber, dar întrucât nu se pune nimic în loc, noi avem acest ceva al credinţei noastre care ne satisface şi nu ne pune în conflict cu logica. Cu cât e mai ştiinţă neştiinţa unora decât a noastră? În cel mai rău caz, ca şi în cel mai fericit caz, oricum am vrea s-o spunem, nu-i vorba decât despre două neştiinţe. Noi o umplem pe a noastră cu Revelaţia şi nu facem nimic rău cu aceasta nimănui, dar nici nu avem motive să ne ruşinăm. Nu păcătuim împotriva legilor gândirii.”
Preotul e acelaşi: acasă, în biserică, pe stradă, în familie, în cuvânt, în vorbă, în rugăciune. În orice, preotul trebuie să fie egal permanent cu sine. „Preotul ori este sută la sută preot, ori nu e preot. Nu merge cu jumătăţi de măsură şi cu rebuturi. Preotul însuşi e o măsură, e ca un termometru, ca un instrument de măsurat. El spovedeşte, judecă, apreciază, dă canoane. Şi dacă e o măsură stricată, cum mai judecă? Cine ar cumpăra ceva măsurat cu o măsură falsă sau cu o măsură stricată? Or, dacă preotul e măsură stricată, cu ce se va măsura? Ce fel de măsură poate fi el pentru credincioşi? Ce sfat poate să dea el la spovedanie? Ce sfat poate să dea el unui credincios care vine cu o problemă la dânsul?
Din toate acestea, cineva pierde şi altcineva câştigă. Pierde întâi preotul care este în cauză. «Vai de cel prin care vine sminteala; mai bine şi-ar atârna o piatră de gât şi s-ar arunca în mare», zice Mântuitorul. Ce ameninţare! Extraordinară! Pierde, bineînţeles, şi Biserica. Se discreditează prin astfel de oameni. Pot să facă o sută sau o mie numai bine, dar dacă este unul care discreditează prin purtare rea, vor fi destui care să generalizeze. Nu fapta celor o sută se vede cu uşurinţă, ci fapta acelui unu. Pierd şi credincioşii, bineînţeles. Ce fel de preot e acesta? Orb care conduce orbi. Unde vor ajunge? În groapă. Şi pierde Dumnezeu! – dacă e vorba să mergem cu implicaţiile până sus de tot: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri» (Matei 5, 16). Dacă nu luminează, nu slăvesc pe Tatăl cel Ceresc, ci devin trădători de Dumnezeu. Printre cei care câştigă de pe urma unor astfel de preoţi sunt şi sectarii, care abia aşteaptă astfel de cazuri.
În afara ştiinţei, a culturii, a darului de slujitor, de predicator, exemplul dă măsura autenticităţii preotului. Exemplul convinge mai mult decât cuvântul. Preotul trebuie să fie pozitiv, entuziast, să dea speranţă, să vadă omul într-însul cu adevărat lumină”.
Citatele de până acum pot fi rezumate: Lucrarea preotului trebuie să îmbrățișeze, pe cât posibil, actualitatea, să fie axată pe viață, să aducă viață, să reverse viață. Pentru aceasta, toată lucrarea trebuie întărită prin exemplul viu și să angajeze persoana în totalitate: trup și suflet. Fără posedarea unor însușiri impuse de o anumită condiție morală, intelectuală, spirituală şi duhovnicească, preotul nu va putea convinge pe nimeni. Preotul trebuie să fie conştient dintru început că cea mai temeinică învăţătură ce o poate da credincioşilor săi este însăşi pilda vieţii sale. Preotul prin vocaţie este chemat la succes după succes, îndreptăţit să sacralizeze cu darul său credinţa şi faptele bune aduse ca jertfa lui Dumnezeu. Preotul este angajat pe drumul cel mai abrupt al societăţii, unde niciodată nu vom întâlni binele împăcat cu răul. În calea misiunii preoţeşti vom întâlni la tot pasul suferinţe sufleteşti şi trupeşti, lipsuri, chinuri, boli, păcate, oameni credincioşi şi necredincioşi, rătăciţi, pătimaşi, îngâmfaţi, indiferenţi, flămânzi etc. Toţi aceştia au nevoie de adevăr, de dreptate, de dragoste, de trezire prin lumina lui Hristos; că ştiu, că nu ştiu, că doresc sau nu, au nevoie de preot. Aceşti oameni trebuie câştigaţi pentru Hristos. De aceea, restaurarea omului, izbăvirea, mântuirea lui sunt definite ca acte ale dragostei lui Dumnezeu, venite prin lucrarea harică a preotului.
Preotul, ca urmaş al lui Hristos şi slujitor al Bisericii, trebuie să facă lumină în sufletele oamenilor ca să slăvească pe Tatăl din ceruri, „căci aşa ne-a poruncit nouă Domnul: Te-am pus spre lumina neamurilor ca să fii tu spre mântuire până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 13, 47). Preotul zilelor noastre are sublima misiune de a contribui la renaşterea internă spirituală a credincioşilor, „de a face din veacul acesta un fragment din veşnicie”. De aceea, preotul este chemat să activeze în acest clocot al lumii de azi cu un dinamism cât mai pronunţat, jertfindu-şi astfel pe deplin rolul de mandatar divin în lume. Pentru că „slujitorul bisericesc este cu adevărat în lume şi pentru lume, dar nu din lume. […] Biserica este o instituţie vizibilă şi socială prin esenţă.
Creştinismul posedă o autoritate de viaţă spre deosebire de autoritatea scrisă. Această autoritate vie nu e decât o evoluţie a harismelor: darurile Sfântului Duh transformate în Liturghie. «Creştinismul nu se propagă ca o sistemă filosofică şi nici ca o înţelepciune în felul în care se înfăţişă iudaismul, câştigând prozeliţi printre greci; creştinismul este o cateheză care se propune în articole de credinţă şi în precepte de autoritate. Didahia arată că creştinismul nu este numai o etică şi o credinţă, ci un cult organizat.» De aici desprindem necesitatea ca slujitorii sfinţiţi ai Bisericii să activeze în lume şi pentru lume, dar să nu aibă nimic comun cu lumea, să ridice ei lumea la un nivel moral superior, iar nu lumea să-i prăbuşească pe ei în abisuri catastrofale.”
Sursa: Pr. Ion Cârciuleanu, Divinitate, Societate, Om.
